Care sînt eroii dvs. români favoriţi?

● Şerban ALEXANDRESCU, publicitar

Carol I – cam tot ce a fost sănătos, aşezat, util, necesar a fost făcut pe vremea lui. A făcut ceva ce semăna a stat, cu posibilităţi de a deveni un stat „serios“. Că după el n-a mai ieşit, asta e altă discuţie, omul nu putea să trăiască etern.

Smaranda Brăescu – apud Wikipedia: „A fost prima femeie pilot din România, prima femeie paraşutist cu brevet din România, campioană europeană la paraşutism (1931) şi campioană mondială (în 1932, cu recordul de 7200 m la Sacramento, SUA). S-a născut în satul Hănţeşti. Între anii 1924-1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din Bucureşti, secţia de Artă Decorativă şi Ceramică. La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu paraşuta, de la înălţimea de 600 de metri. La 2 octombrie 1931 cîştigă titlul european la paraşutism, în urma unui salt de la înălţimea de 6000 de metri, depăşind şi recordul american de 5384 metri. În urma acestui succes a fost decorată cu Ordinul Virtutea Aeronautică – clasa Crucea de Aur. Proprietară a două avioane, un biplan de tip Pevuez şi un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel de-al doilea, în 1932 a stabilit primul record de traversare a Mării Mediterane în 6 ore şi 10 minute, străbătînd distanţa de 1100 km, între Roma şi Tripoli. În acealaşi an 1932, la 19 mai, devine campioană mondială la paraşutism, în urma unui salt realizat cu o paraşută de construcţie românească, de la înălţimea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute. Acest record fiind depăşit cu doar cîţiva metri, abia peste 20 de ani. A fost unul din puţinii instructori de paraşutişti militari. A activat ca instructoare la Batalionul 1 de paraşutişti de la Băneasa. În timpul războiului a fost activă ca pilot în celebra Escadrilă Albă de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit şi apoi pe frontul de Vest în Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. Semnatară, alături de alte 11 personalităţi, a unui memoriu prin care se condamna falsificarea alegerilor din noiembrie 1946, document înaintat Comisiei Aliate de Control, de fapt, delegatului american, care l-a predat celui sovietic. A fost condamnată de comunişti la închisoare în contumacie, nefiind găsită în procesul «Sumanele negre» ca făcînd parte din Mişcarea Naţională de Rezistenţă. Ascunsă de oameni de suflet – prof. univ. Ion I. Gheorghiu din Iaşi şi preotul Matei Dumitru – nu a mai fost găsită niciodată. A fost căutată şi de oficialităţile sovietice pentru a face instrucţia soldaţilor sovietici. O versiune acceptată este că a decedat pe data de 2 februarie 1948. Potrivit cercetărilor întreprinse de prof. Neculai Staicu – dar încă neconfirmate – mormîntul ei s-ar afla în Cimitirul Central din Cluj, unde ar fi fost îngropată sub numele de Maria Popescu la o poziţie concesionată în anul 1970 unei alte persoane.“ Aşadar, ţărancă sadea, a făcut facultate (dar nu pe vremea comuniştilor), a doborît ce recorduri a vrut, a făcut războiul pe front, a militat împotriva comuniştilor cînd încă nu era aşa de clar ce-i cu ei, a făcut rezistenţă armată hardcore şi nici măcar n-au putut-o prinde… Ce fată! A, şi zbura în ie populară.

Mircea Lucescu – zero to hero bazat pe muncă, efort, ştiinţă (culmea), true grit, perseverenţă, sistem şi valori urmate cu obstinaţie; cînd toată lumea îţi explică că tot ce faci e prost şi n-ai nici o şansă tu îţi vezi de drumul tău, îţi găseşti un super-sugar daddy şi îţi faci damblaua la care ai visat o viaţă, and then you’re up there with the greats.

Radu Cosaşu – mişto, fin, amuzant, cu măsură, spirit şi bun-simţ. Nu se mai fabrică aşa oameni!

● Gianina CORONDAN,  realizator emisiuni TV

Eroina copilăriei mele este Nadia, nu-i mai adaug şi numele, că ştiţi de cine povestesc. Tot ce încăpea în cutia numită televizor avea din partea mea un respect necondiţionat şi, cu toate astea, în jocurile mele de la ţară n-am imitat-o pe Ecaterina Teodoroiu, nici pe Veronica, nici măcar pe Pistruiatul. Doar pe Nadia încercam s-o ghicim, s-o descoperim, făceam campionate în care juriul era bunicul în triplă ipostază, de arbitru, antrenor şi comentator, şi fiecare încercam să o depăşim. Interesant e că ne puneam numele altor gimnaste de excepţie: Emilia Eberle, Daniela Silivaş, Simona Păuca şi, chiar dacă făceam roata dreaptă şi aterizam excelent de pe butucul numit bîrnă, nimeni nu îndrăznea să viseze că ar egala-o, nici măcar în joacă. Să fim la fel de performante era ţelul nostru, dar ştiam să ne tragem la o parte cu respect, fiindcă doar Nadia luase nota 10.

Pe de altă parte, îl descopăr şi redescopăr mereu uimită-intrigată-amuzată pe Ion Luca Caragiale şi îmi promit că voi determina pe cineva să facă un film biografic despre acest om. Sigur ar fi şi un erou de film nemaipomenit.

Iar cînd vine vorba de cineva care să încapă literalmente în semnificaţia profundă a cuvîntului „erou“, cel mai repede îmi vine în minte Elisabeta Rizea, încăpăţînata noastră ţărancă din Nucşoara, care n-a vrut să-şi închipuie viaţa „cu ruşii şi cu comuniştii“, cum n-au vrut – ce coincidenţă! – nici partizanii ascunşi în munţi pe care ea i-a ajutat ani de zile. Şi-a lăsat sănătatea prin închisori pentru un principiu, pentru nişte oameni în care credea şi, probabil, ca să avem şi noi pe cine enumera cînd Marius Chivu ne invită să dăm pentru Dilema veche nume de eroi români.

● Adrian DESPOT, muzician, Viţa de Vie

Carol I, deşi neamţ, a fost un adevărat conducător român. Emil Racoviţă, pentru pionierat. George Enescu, pentru complexitatea personalităţii. Leonard Doroftei, pentru abnegaţie şi patriotism.

● Mihai DOBRE,  muzician, Şuie Paparude

Ion Ioanid, prin cartea sa Închisoarea noastră cea de toate zilele, m-a impresionat foarte mult. Aventurile rocamboleşti şi umorul negru m-au făcut să-l declar eroul meu preferat. Cînd am citit cartea, la începutul anilor ’90, am aflat de acei români adevăraţi, în marea lor majoritate tineri, care au luat atitudine împotriva regimului comunist proaspăt instaurat. Cred, pe undeva, că odată cu acea carte de memorii şi-a făcut loc în mine pentru prima dată simţămîntul de patriotism şi naţionalism curat şi pur. Care, din păcate, s-a disipat pînă la dispariţie pînă în momentul de faţă. Oare de ce?

● Bogdan DUMITRACHE, actor

Prof. dr. Alexandru Pesamosca, pentru dedicaţie. Elisabeta Rizea, pentru verticalitate. Bulă, pentru întreaga activitate.

● Dumitru GORZO, artist vizual

Eu n-am eroi. Sînt lucid şi asta mă face să văd un om în complexitatea lui. Nu mă interesează secunda în care e grozav, în care poate să facă diferenţa. O fi acesta un elogiu adus mediocrităţii? Nicidecum, mediocritatea are secundele ei. Mai ales secunde. Admir destulă lume, pe unii în mod special, însă refuz a-i estetiza într-atît, încît să devină simboluri pentru uz personal. Există între indivizi aparent asemănători diferenţe de dimensiuni cosmice, dar asta-i fix treaba lor! Şi a enlightenment-ului de stînga.

● Radu JUDE, regizor de film

Nu ştiu foarte bine cine a fost Mircea Vulcănescu. Acum mulţi ani am încercat să citesc Dimensiunea românească a existenţei, m-a plictisit şi am abandonat-o. Dar felul în care a murit acest om, sacrificîndu-se pentru a salva pe un altul, mă tulbură mai mult decît orice. Cred că asta e forma cea mai înaltă a eroismului. Sau chiar unica formă de eroism care-şi merită numele. 

● Cătălin RULEA,  muzician, Toulouse Lautrec

Astăzi am un singur erou în România: Horia-Roman Patapievici. Mai am şi eroi mai puţini populari care ţin de viaţa mea personală, însă m-am oprit asupra lui H.-R. Patapievici şi voi argumenta în cîteva cuvinte şi de ce. Eroii sînt acele personaje care, atunci cînd crezi că eşti copleşit, cînd simţi că nu se mai poate face nimic, apar şi-ţi arată că există forţe mai puternice decît tine, care nu sînt împotriva ta sau împotriva „binelui“. Tot aşa, viaţa culturală emergentă, frustrată de neputinţă, a avut nevoie de H.-R. Patapievici care a îmbrăcat mantia grea şi neagră a unor instituţii pentru a schimba ceva, pentru a ridica acea piatră despre care oamenii de rînd doar vorbeau. A îmbrăcat haina împovărătoare de erou ştiind că pe pămînt există kriptonită şi există Lex Luthor. Eu eram un pămîntean speriat şi disperat, cînd H.-R. Patapievici a venit să schimbe ICR-ul. Nu am ştiut nimic de acest lucru, nu mă interesa, încercam să supravieţuiesc. Dar ICR a apărut în viaţa mea culturală, l-am simţit ca pe o forţă a binelui şi de atunci am crezut în „bine“. Aşa s-a produs acest rebranding la nivelul unui muritor de pe planeta culturală. Nu voi intra în detalii, nu voi vorbi nici de Sorin Antohi, nici de Herta Müller, nici de citate sentenţioase din scrierile lui H.-R. Patapievici, nici de tatăl său, nici de tatăl Hertei Müller, nici de USL, nici de PSD, nici de Iliescu, nici de Băsescu, nici de „casete“ şi „dosare“, nici de prieteni de-ai mei care se pişă pe tot. Voi spune un singur lucru: toţi putem îmbrăca acum mantia, există un precedent. Şi cei care am cunoscut „binele“ îl vom recunoaşte indiferent de ce spun nişte „bieţi pămînteni“. Trăiască Armada Revoluţiei Culturale!

● Bogdan ŞERBAN, Radio Guerrilla

Una dintre zonele ignorate de mediile tradiţionale – nesusţinute instituţional, neîmpinse de la spate de playlist-erii radiourilor, necrescute artificial prin apariţii gratuite în pieţele oraşelor, şi care a reuşit, în ultimii 20 şi mai bine de ani, să se autocultive, autopromoveze şi autosusţine – este mişcarea muzicală alternativă din România. Orice puşti – care acum preferă să-şi sacrifice banii de ţoale pentru a-şi cumpăra o chitară, cu care să se îngroape apoi într-un beci/garaj insalubru sau oricare alţi patru pereţi, doar ca să-şi zdrăngănească investiţia, conştient fiind că putea alege oricare altă cale mai uşoară, mai la îndemînă, mai cum-e-toată-lumea, ştiind că există posibilitatea ca ceea ce iese din chitara/gura/mîinile lui să nu fie înghiţit/consumat de nimeni – acesta este eroul meu. Toţi eroii ăştia tăcuţi, dar zgomotoşi, au o superputere: se pot sustrage previzibilului, acesta fiind exact motivul pentru care rămîn surprinzători la nesfîrşit.

● Dan PERJOVSCHI, artist vizual

Eroul necunoscut pentru că nu are nume. Orice român din politică, cultură, ştiinţă sau sport care stă vertical şi pe care nu-l poţi ignora, corupe sau deturna. Tristan Tzara, Constantin Brâncuşi, Victor Brauner, Eugen Ionescu, pentru că au plecat şi au ajuns. Lena Constante, pentru că nu s-a lăsat. Elisabeta Rizea, pentru că nu s-a lăsat. Doina Cornea, pentru că a stat în picioare cînd marii bărbaţi ai ţării erau toţi pe brînci. Ana Blandiana şi Romulus Rusan care au făcut un muzeu, şi nu o moşie. 

anchetă realizată de Marius CHIVU

desen de Dan PERJOVSCHI