Care-s cei mai fericiți oameni din lume?

Sînt un adolescent al secolului 21. Însă nu știu cît de important e faptul că sînt un adolescent. Sînt un om al secolului 21, un om care s-a trezit brusc că trebuie să-și găsească ceva de făcut, pentru că viața ne dă scopuri doar cît țin de supraviețuire. După aceea, sîntem total liberi să alegem ce vrem să facem. Eu însă, în afară de a mă bucura de unele lucruri și de a-mi construi un trecut, nu știu ce să fac. Care e esențialul oricărei ocupații și cît poate cineva care se uită din exterior să înțeleagă? Într-o zi va trebui să lucrez, dar ce voi face? Mi s-a recomandat să găsesc ceva foarte ușor de făcut pentru mine, dar care să pară greu pentru alții. Mă gîndesc însă dacă vreau să fac asta, să trăiesc pe baza unor oameni care muncesc din greu și, deși am ce să le ofer, să fie ca și cum nu aș munci deloc. Nu-mi place cum sună ideea asta.

Pot să aleg (cîtă vreme sînt capabil) dacă vreau să mă implic în progresul lumii, din orice punct de vedere, sau dacă să mă mulțumesc cu un salariu cu care să pot trăi bine. Drept să spun, nu sînt total sigur. Nu cred c-o să ajung niciodată în punctul în care să pot să trăiesc bine, fără să regret că n-am făcut altceva, ceva ce chiar să ajute lumea.

Cea mai mare dorință a multor oameni e probabil să aibă un talent care-i salvează de-o viață de muncă grea. Nu știu însă dacă mi-aș dori asta. Cum ar fi să muncesc mult și din greu? Mereu am fost un pic leneș, totuși niciodată cînd venea vorba de pasiunile mele. Mă întreb însă cum e să trebuiască să lucrezi fără să-ți placă. Unii oameni poate nu au pasiuni. De unde vin pasiunile în primul rînd? Și dacă sînt formate pe parcursul timpului, de ce apar ele? Uneori îmi doresc să nu am responsabilități pe lumea asta, să fiu un fel de spectator care poate privi, observa, asculta, înțelege, totul din fundal, ca o fantomă. Dar nefiind o fantomă, trebuie să mănînc, să dorm, să fac alte lucruri.

Mă întreb însă dacă mi-ar mai păsa de ce este-n afara mea, dacă nu m-ar afecta. Sînt înclinat să zic că da, adică pînă la urmă de ce stă toată lumea ore în șir să se uite la seriale pe Netflix? Probabil căutăm în cărți și în seriale lucruri care să ne satisfacă nevoile, ceva ce putem folosi sau ce ne ajută pe noi în lumea reală.

Cum ar fi să nu am nevoi? Să nu simt nici un fel de nevoie? Aș fi o legumă. Ce ciudat, noi, oamenii, încercăm să ne satisfacem nevoile, practic căutăm a fi o legumă. În același timp, gîndul de a fi o legumă sperie oamenii. Asta e însă doar nevoia de libertate și nevoia de activitate mentală care acționează-n fundal. Dacă nici acelea n-ar mai fi, oricine ar fi fericit cu statutul de legumă. Un computer programat are un singur obiectiv (sau mai multe). Ni se zice că sîntem diferiți, pentru că putem să alegem ce vrem, dar pînă la urmă doar nevoile noastre vorbesc. Sîntem exact ca roboții, nu putem (dar nici nu simțim nevoia) să scăpam de nevoile noastre, de obiectivele noastre. De fiecare dată cînd o să vrem ceva pe lumea asta o să fie o nevoie de-a noastră care vorbește. Singurul mod în care se poate sfida asta e să faci ceva ce-ți provoacă rău. Dar pînă la urmă nimeni nu are cum să facă asta, căci, dacă o face, înseamnă că impulsul de-a sfida nevoile a fost mai mare decît frica de daunele cauzate.

Sîntem sclavii nevoilor noastre și așa vom fi pe veci. Mă întreb însă de ce avem nevoile pe care le avem. Presupun că ne naștem cu niște instincte care filtrează informația pe care o percepem și așa ne precizăm deciziile, pe baza reacțiilor instinctelor asupra informațiilor și senzațiilor. Așa poate oricine să scuze orice fel de comportament, că pînă la urmă ne naștem cumva. Desigur, asta nu prea e relevant cînd nu‑ți place de cineva sau cînd trebuie închis un individ care-i un pericol pentru societate. Poate însă, la un nivel mai înalt, nu e vina lui; dar e categoric vina lui la nivelul unde sîntem deja. Sau poate, dacă chiar există suflete neafectate de creierul în care se află, atunci e vina lui, și la acel nivel mai înalt. Pînă la urmă însă, nu văd de ce unii aleg unele lucruri și alții alte lucruri.

De fiecare dată cînd încep să scriu ceva, încerc să nu se ajungă la cum funcționează viața. Dar, de fiecare dată cînd scriu, e singurul interes pe care‑l am de transmis, cel puțin de ceva vreme încoace. Viața este ceva foarte entuziasmant pentru mine, ceva cu care nu mă pot obișnui, fiind tot timpul fascinat și de cele mai tipice lucruri. (Nu știu de ce sînt așa. O persoană înțeleaptă mi-a spus însă cîndva că răspunsul e pur și simplu „de-aia“. Presupun că așa o fi, habar nu am.)

Putem critica o persoană pentru lipsă de ambiție cu adevărat? Poate doar dacă nu știe care sînt beneficiile domeniului pentru care nu are ambiție sau dacă nu cîntărește corect situația. Viața poate fi văzută din atîtea perspective, unele inimaginabile (pentru că pînă la urmă orice gînd pe care-l are alt om tot prin mintea noastră e procesat), încît chiar nu mai știu nimic, poate omul acela are un motiv bun să locuiască într-un butoi și să-și arunce pînă și paharul din care băuse pînă să observe că se poate bea direct din rîu folosind gura. Cine știe care-s cei mai fericiți oameni din lume? Se numește înțelepciune detașarea de nevoile fizice? Sau nebunie? Nebunia constă din iluzii, deci dacă omul acela reușește să facă ce-și propune și să fie fericit, mai e nebunie? Poate că da sau poate e doar o schimbare de interese.

Sînt conștient cît de multe pot rata dacă nu-mi direcționez interesele spre unele lucruri, dar nu-mi place să mi se spună că pot s-ajung să nu înțeleg nimic dacă nu o fac. Presupun că voi face în continuare ce fac toți ceilalți: îmi voi servi nevoile, sperînd că rațiunea mea le va putea satisface.

P.S.  Printre nevoile mele și ale oricărui alt om se încadrează și nevoia de-a avea grijă de alții. În caz că textul acesta pare self-centered, nu uitați că altruismul se bazează pe egoism (nu genul de egoism care poate fi văzut ca un defect, însă).

Gabriel Cărtărescu este elev în clasa a XI-a la Școala Germană „Hermann Oberth“, Voluntari, și a cîștigat premiul III la concursul național de eseuri pentru liceeni organizat de Dilema veche în 2019.

Foto: wikimedia commons