Care-i treaba cu dansul contemporan?

Dincolo de prejudecăţi, idei şi concepte, am încercat să privim dansul contemporan prin ochii a trei artişti bine ancoraţi în realităţile acestei arte neconvenţionale, întrebîndu-i astfel:
1) Unde se încadrează dansul contemporan românesc în peisajul internaţional; ce modificări s-au făcut în estetica acestuia, în afara ţării şi la noi?
2) Cît mai este dans şi cît devine concept - cum ar trebui să se adapteze spectatorul la noile formule de dans?

Mihai Mihalcea

1) Asemeni noului val din cinematografie, asupra dansului contemporan românesc s-au concentrat privirile mai multor instituţii de notorietate din Europa şi a celor care organizează festivaluri importante în lumea dansului. Lucrările autorilor români au fost remarcate în cadrul Platformei Balcanice a Dansului Contemporan acum mai mulţi ani, iar de-atunci România a fost considerată the hottest point, pe harta dansului din Europa Centrală şi de Est. Mai mulţi dintre noi am beneficiat de rezidenţe artistice, coproducţii şi invitaţii în tot felul de cadre ofertante, în contrast total cu activitatea din ţară, unde lipsa resurselor, a unor săli de repetiţii şi spectacol sînt încă problemele principale.

2) Dansul a fost multă vreme privit ca o artă frivolă, superficială, care glisează pe suprafaţa lucrurilor, dar este arta care s-a deschis şi extins enorm, înglobînd atît de multe alte forme şi posibilităţi de exprimare, încît astăzi lucrările îi pun în dificultate pe cei care încearcă să închidă în etichete ceea ce văd. Este performance, este teatru, este instalaţie, este video-art, este sound-design şi ce nu este, de altfel? Înainte de toate însă ar trebui spus, poate, că de la o artă în care execuţia fizică era în centrul atenţiei şi corpul dansatorului devenise aproape un obiect fetiş, accentul s-a deplasat tot mai mult pe gînd/idee/concept, iar procesul de creaţie a ajuns la fel de important ca lucrarea în sine. Laboratorul contează enorm, experimentul este vital, iar procesul de lucru conţine ca parte intrinsecă o doză serioasă de teorie şi informaţie, care nu ţine numai de dans. Este nevoie de un spectator curios şi lipsit de prejudecăţi, care nu vine să se delecteze şi care acceptă rolul de partener de dialog al artistului.

Întotdeauna mi-am încurajat spectatorii să nu se aştepte ca, în schimbul biletului plătit, să li se livreze confirmarea propriilor convingeri şi opţiuni estetice. I-am invitat să nu cedeze în primele zece minute de spectacol, în cazul în care n-au primit ce se aşteptau. Mai degrabă, e de dorit ca aceştia să lucreze cu ei înşişi, încercînd să înţeleagă care sînt motivaţiile pentru care ce văd este altfel decît ce au mai văzut sau decît se aşteaptă, care este miza pusă în joc şi care sînt resorturile care l-au făcut pe artist să opteze astfel. Este important ca spectatorul să analizeze ce vede, încercînd să intre în logica propunerii operei, nu să se menţină un discurs în afara sa.

Mihai Mihalcea este artist şi coregraf, director al Centrului Naţional al Dansului şi iniţiator al Căminului Cultural subRahova. 

Cosmin Manolescu 

1) Din punct de vedere estetic, dansul contemporan românesc este bine ancorat în peisajul internaţional, spectacolele din România bucurîndu-se în continuare de succes în străinătate. Temele propuse, modalităţile de expresie, limbajul folosit de coregrafii românii fac ca dansul contemporan românesc să fie considerat avangarda scenei de dans est-europene. Faţă de momentul 1997, cînd Dilema realiza primul său dosar despre starea dansului din România şi cînd dansul românesc era practic inexistent pe scena internaţională, lucrurile au avansat foarte mult, artiştii români fiind invitaţi în diverse festivaluri, proiecte şi colaborări internaţionale. După o perioadă de dezvoltare a dansului conceptual şi minimalist la nivel european (de care România a fost puternic influenţată), asistăm în acest moment, pe scena europeană, la o revenire către zona „fizicalităţii“, corpul fiind în continuare obiectul principal de studiu şi reprezentare. De asemenea, un alt trend important este interdisciplinaritatea, o serie de coregrafi străini realizînd în acest moment spectacole aflate la graniţa între dans, teatru, arte vizuale şi film. La noi, spectacolele se fac în continuare într-o manieră minimalistă, cu număr mic de interpreţi, fiind destinate unor spaţii neconvenţionale sau publice, întrucît resursele financiare şi logistice continuă să fie extrem de limitate.

2) Nu cred că trebuie să vorbim despre dans şi concept la modul cantitativ. În opinia mea, fiecare spectacol de dans operează cu un concept sau măcar cu o idee. De fapt, totul ţine de modul în care reuşeşti să le transmiţi spectatorilor ideile tale. Pentru că degeaba ai concepte superinteresante, dacă nu există emoţie artistică, dacă nu reuşeşti să faci ca spectatorul să empatizeze cu problemele tale, să-şi pună întrebări sau să caute răspunsuri. Este esenţial însă ca spectatorul să fie deschis şi să nu vină la spectacol cu lecţia deja cunoscută. În cazul spectacolelor de dans contemporan, la fel ca şi în cazul celorlalte forme de artă contemporană, există metalimbaje, straturi şi unghiuri de citire diferite, care uneori fac dificilă înţelegerea operei respective. Cred că relaţia artist-spectator, în special în cazul noilor formule de dans, este una extrem de importantă şi, de aceea, ar trebui uneori mediată. Spectatorul trebuie „ajutat“ să înţeleagă procesul artistic, resorturile artistice intime. Cred că un rol important îi revine criticului de specialitate, dramaturgului sau managerului cultural (de la caz la caz). Discuţiile moderate înainte sau după finalizarea spectacolului (destul de rare în România) sînt de dorit şi pot reprezenta o formulă simplă de a deschide noi modalităţi de înţelegere a actului artistic. Un alt rol însemnat îl au însă şi programele de dezvoltare a publicului pentru dansul contemporan, acele cursuri deschise publicului larg, care duc în timp la existenţa unui public specializat. În această vară am deschis la studioul ZonaD (http://zonadstudio.wordpress.com/) un program de cursuri de dans contemporan combinat cu prezentări de filme comentate, destinat publicului larg, care să ofere o mai bună înţelegere a fenomenului dansului contemporan.

Cosmin Manolescu este coregraf, curator şi manager cultural, director executiv al Fundaţiei „Gabriela Tudor“ şi director artistic al ZonaD – studio Paradis Serial. 

Manuel Pelmuş

1) Dansul contemporan a trecut, cel puţin în ultimii 15 ani, prin transformări profunde. În sensul unei extinderi a ceea ce înţelegeam că poate însemna coregrafia pînă recent. Lucruri care se petrecuseră deja de mult timp în artele vizuale, de exemplu, au avut acum loc şi în dans. Nu mai este vorba doar de tehnici de mişcare sau de compoziţie sofisticată, ci şi de o dimensiune conceptuală şi discursivă a coregrafiei. În sensul acesta, cred că dansul românesc a ţinut pasul (cel puţin în anumite momente) cu ce s-a întîmplat la nivel internaţional. Spre admiraţia unora şi spre disperarea multora. A avut reuşite şi la nivel instituţional, prin CNDB, adică o instituţie dedicată artei contemporane care şi-a înţeles timpul. Sigur, însă, că este vorba despre o construcţie încă fragilă, datorată condiţiilor precare în care se desfăşoară arta contemporană la noi. Şi nu mă refer doar la situaţia materială.

Cred că proiectele româneşti care sînt prezente şi vizibile la nivel internaţional, în acest moment, sînt cele care rezistă (şi) la nivel conceptual.

2) Prefer să vorbesc despre coregrafie într-un sens ceva mai larg. Nu cred că există o separare între „dans“ şi „concept“, care, în opinia mea, să însemne foarte mult astăzi. E nevoie să gîndeşti mai departe decît în sens „disciplinar“ şi să îţi pui probleme şi de altă natură, decît cele care ţin strict de o anumită disciplină. E necesar să te întrebi ce înseamnă o anumită practică artistică şi ce afirmi prin această practică.

Nu cred că spectatorii trebuie subestimaţi. În general, un spaţiu de artă contemporană îţi propune un alt tip de întîlnire şi o promisiune că va încerca să îţi surprindă aşteptările. Asta nu înseamnă că nu poate fi o întîlnire plăcută, intensă sau poetică. Cred că e o prejudecată că arta „experimentală“ este exclusiv „dificilă“. Chiar şi atunci cînd ţi se cere să faci un efort de înţelegere, te poţi alege cu o experienţă relevantă şi, de ce nu, puternică.

Manuel Pelmuş este dansator şi coregraf. În martie 2012 a primit „Berlin Art Prize“, acordat de Academia de Arte din Berlin. 

anchetă realizată de Patricia MIHAIL