Care-i faza cu PUZ-ul

4 martie 2020   Tema săptămînii

Printre arhitecți circulă legenda cum că celebra Listă a Monumentelor Istorice a fost făcută rapid și sub imperiul emoțiilor, ca o consecință a demolărilor sîngeroase din anii ’80. Din acest motiv, pe de o parte, se spune că ar include și case care nu prea aveau de ce să fie clasate; pe de altă parte, destule care ar fi trebuit clasate n-au fost incluse pe Listă. Dintre cele aflate în această a doua categorie, unele au fost demolate sau mutilate grav. Și asta, perfect legal.

Nu știu cît adevăr e în spatele acestei mitologii, mai ales că de la Revoluție încoace lista asta a tot fost actualizată. Însă chiar și-așa, mergînd pur și simplu pe străzi, e imposibil să nu dai peste vreo casă care pare că ar merita să fie monument istoric, dar nu e. Și-atunci parcă o vezi dispărînd. Dincolo de aceste situații particulare, care vizează doar clădirile, există și ansambluri-monument (chiar străzi întregi), ori, beneficiind de o protecție ceva mai laxă, există „zonele protejate“, un fel de mini-cartiere ce încă păstrează o anumită coerență arhitectural-urbanistică, istorică, stilistică etc., și pentru care s-a considerat oportună conservarea lor într-o măsură mai mare decît pentru un cartier / o stradă / o zonă oarecare. În București sînt vreo sută de zone protejate, definite acum 15 ani printr-un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) ambițios, care, fără a fi prea rafinat, rămîne totuși benefic ca primă măsură de salvare a bucăților valoroase din țesutul urban: în principiu, a înăsprit regulamentele de construire în respectivele zone. În plus, pentru aproape orice intervenție din zonele protejate, trebuie obținut și avizul Ministerului Culturii – ceea ce deja poate fi un subiect de film.

Toate astea au descurajat oarecum specula imobiliară, făcînd ca zonele protejate să fie în general mai puțin atractive pentru investiții și, drept consecință, casele vechi și frumoase să se deterioreze încă mai rău. Însă, una peste alta, reglementările impuse prin acest PUZ au fost, cum se spune, mai bine decît deloc – dar n-au fost îndeajuns. Abuzuri s‑au făcut inclusiv aici, există portițe oferite chiar de lege, PUZ-ul impune pentru fiecare dintre cele aproximativ 100 de zone niște limitări (din păcate, nu mici și, tot din păcate, nu multe), astfel încît situațiile particulare ale fiecărei parcele/case/ansamblu construit nu au putut fi acoperite în mod nuanțat. Responsabilitatea interpretării celor cîteva cifre și prescripții ale PUZ-ului a căzut în primul rînd în sarcina arhitecților. Numai că, iertată să-mi fie franchețea, se mai întîmplă ca astfel de proiecte să încapă și pe mîna unor confrați mai puțin scrupuloși, ori poate mai puțin talentați (?) – în fine, cert e că prin oraș, unde doare mai tare, prin centru, pe cîte o stradă care pînă mai deunăzi păstra o armonie, apare cîte o caricatură din beton și termopane, placată gospodărește în polistiren. Sau dispare mai întîi casa veche pe lîngă care trecuseși zi de zi, după care în locul ei apare, mîndră, caricatura.

Caracterul unui loc e conferit de tot felul de detalii greu de cartat, de definit, de ierarhizat și de reglementat, mai ales cu cele cîteva cifre sterile de tip procent de ocupare a terenului, coeficient de utilizare a terenului, retrageri, înălțime maximă. Asta, cu atît mai mult cu cît țesuturile urbane din zonele protejate sînt formate adesea din parcele neregulate, cu relații atipice între ele, iar casele din aceste cartiere sînt rezultatul sedimentării a aproximativ 100 de ani de istorie (istorie minoră, a se citi: falimente, căsătorii, partaje, modificări ale utilității inițiale, extinderi etc.). Toate astea, puse laolaltă, s-au tradus în decizii constructive: de la gesturi majore (repere construite și accente compoziționale la nivel urban/zonal) pînă la elemente de detaliu, materialitate, raport cu privitorul/trecătorul/gură-cască.

Eu cred că arhitectura minoră – vernacularul urban, care prin aglutinare constituie fondul pe care ici-colo se profilează cîte un monument sau o clădire singulară – e la fel de importantă ca monumentul în sine, pentru că acest fond vernacular, anonim, format din clădiri care n-au nici o șansă să se regăsească pe celebra Listă, după criteriile actuale, e ceea ce de fapt conferă caracterul zonei – și nu clădirile singulare. Acelea au autonomia lor și-ar putea sta și altundeva, la o adică, și tot remarcabile ar fi. Însă plutonul de clădiri minore din spate e imperativ necesar să rămînă coerent, coeziv, integru. Cu toate astea, din păcate, deși sînt parte a unui background indefinit, aceste clădiri nu pot fi protejate cu instrumentele unei logici de uniformizare: în cadrul aceleiași zone protejate, regulamentul urbanistic în vigoare poate fi salvator pentru o casă și aproape nociv pentru alta. De aceea, trebuie să ne obișnuim cu ideea că, în contextul actualei logici legislative, zonele protejate ale Bucureștiului vor pierde în fiecare zi o părticică din ceva fundamental – mai exact, chiar ceea ce a făcut obiectul protejării lor, și anume coerența – pînă ce, mai devreme sau mai tîrziu, vor deveni irelevante.

Mihai Duțescu este arhitect și scriitor.

Mai multe