„Care bogat se va mîntui?“ Libertatea ca sărăcie voluntară în Noul Testament

„Care bogat se va mîntui?” e o întrebare care traduce titlul unui text faimos al lui Clement Alexandrinul, un autor creştin din secolul al II-lea, foarte impregnat de cultura filozofică elenistică și care, după cum îi spune numele, a scris cu precădere într-o perspectivă apologetică în Alexandria Egiptului, în acest epicentru spiritual, mistic, intelectual, hermeneutic al Mediteranei Orientale. Omilia lui se intitulează,  Quis Dives salvetur? (în general, patristica greacă e şi ea prezentă în cataloage sub forma ei latinească, pentru că principalul impuls pentru dezvoltarea acestor studii în modernitate, post-renascentiste, a venit din Occident). 

Am putea pune această chestiune „Care bogat se va mîntui?” într-o perspectivă evanghelică, pentru că, ne place sau nu, felul în care gîndim în imaginarul nostru colectiv raportul dintre bogăţie şi sărăcie este, în mare parte, formatat de enunţuri și perspective pe care le regăsim în Biblie, cu precădere în cele 27 de cărţi canonice ale Noului Testament. Acolo sînt de găsit tot felul de surprize care ar putea inspira şi reflecţiile moderne, postmoderne, strict specializate asupra chestiunii avuţiei, avuţia naţiunilor, avuţia persoanelor, avuţiile materiale, patrimoniile intangibile etc., toate astea fiind abordabile din perspectiva sociologiei, a ştiinţelor politice, a ştiinţelor sociale, a antropologiei, dar cred că nu ne strică să revenim un pic la sursă şi să vedem de unde începe totul. De pildă, în a doua epistolă către corinteni, zice Sfîntul Pavel: „Neavînd nimic, pe toate le stăpînim” (6, 10). Mi se pare genul de paradox care ar putea să mă facă să şi tac, dar totuşi am să insist, pentru că el sintetizează foarte bine atitudinea duală, dialectică, am putea spune, a cercului apostolic în chestiunea nu doar socială, ci și economică a avuţiilor terestre.

Dar și în Vechiul Testament găsim o bogăţie cu tîlc, chiar cu tîlc metafizic. Cel mai celebru bogat e protagonistul unei drame legate de teodicee, adică de justificarea existenţei divine în raport cu manifestarea concretă a răului. L-aţi recunoscut, bineînţeles, pe Iov. El este simbolul de după Avraam al fidelităţii fără margini şi al suferinţei celui drept. El ne situează direct în scandalul teodiceei și ridică întrebarea: „Cum e posibilă suferinţa, cum e posibil răul în faţa unui Dumnezeu atotbun?”. Iov apare ca un om impecabil şi, totuşi, e supus celor mai dure probleme existenţiale: îşi pierde averea, îşi pierde prietenii, îşi pierde sănătatea, iar în prologul din cer al Cărții lui Iov, care i-a interesat pe atîţia pînă la Carl Gustav Jung, Iov anticipează figura lui Faust, pentru că Dumnezeu cedează în joacă „ispitei”, adică acceptă testul de loialitate al lui Iov propus de diavol. Dreptul Iov este, desigur, asemenea şarpelui de aramă ridicat de Moise în timpul Exodului poporului ales din Egipt, un arhetip al lui Hristos. 

Acum, revenind la literatura Noului Testament, ar trebui să fim limpezi asupra contextului istoric în care sînt redactate Evangheliile canonice. În Palestina biblică găsim un mic regat elenistic administrat de Imperiul Roman, o societate pastoral-agrară, cu un comerţ destul de dinamic, dar totuşi bazat pe troc şi slab monetizat în care existau contraste sociale, economice, fără îndoială. Sigur că regele Irod Antipa, elita religioasă iudaică a vremii, şefii instituţiilor militare şi judiciare de ocupaţie erau oameni cu dare de mînă și cu mult sub ei existau alte categorii de semiprivilegiaţi, ca celebrii vameşi ai Noului Testament, cu o solidă reputaţie de corupţie, sau micii negustori care făcea legătura cu Egiptul, cu Persia, cu Roma însăşi. Iisus Hristos însuşi era, tehnic vorbind, un om mai degrabă sărac. Nu era în nici un caz un marginal, cum au încercat unii şi alţii să spună. Pînă la urmă, El, ca om, pune în operă acest mister ultim al chenozei, cum se spune în termeni paulini, prin care Dumnezeu se goleşte complet, voluntar, radical de propria sa slavă şi își asumă din interior şi pe deplin condiţia umană. Deci Iisus Hristos e de fapt primul exemplu de sărăcie voluntară. Altminteri, putem spune că, deşi nu avea – cum am zice azi – un „domiciliu fix”, deşi ştim din apocrife că dreptul Iosif era dulgher şi se spune că, pînă la 30 de ani, cînd a început misiunea sa publică, Iisus Hristos a practicat El Însuşi această meserie, ne putem imagina că ea aducea nişte mici beneficii. Şi trebuie să vedem doctrina lui Hristos despre bogăţie şi sărăcie de la altitudinea unui Dumnezeu care se dezvăluie în termeni umani, inteligibili și nu ca un fel de program implicit politic sau filozofic al unui personaj care ar putea să fie asimilat unui simplu „troublemaker”, cineva care pune în criză ordinea moştenită, un militant, un partizan. Nici pomeneală! Deci toate elementele care-I sînt atribuite în Evanghelii Mîntuitorului Hristos trebuie văzute şi tratate în contextul statutului Său ca persoană, nu al biografiei Sale, aşa cum o reconstituie Evangheliile ca atare, destul de tăcute cu privire la perioada copilăriei, de dinainte de ieşirea la propovăduire, şi abundenta literatură apocrifă care ne furnizează un tablou mult mai detaliat şi mai colorat.

Care este, deci, această învăţătură? Pe de o parte, principiul separării puterilor mult înainte de Montesquieu. Sigur, nu e vorba de separarea a trei puteri, ci de separarea puterilor fundamentale: cea materială, politică, militară represivă, autoinstituită a Cezarului, şi cea spirituală a lui Dumnezeu. Acesta e tîlcul parabolei cu banul dajdiei: plătim dările către Cezar, dar ne dedicăm viaţa lui Dumnezeu. Averile nu sînt prin urmare un scop în sine, dar nu sînt nici un păcat. Nu scrie nicăieri că a poseda înseamnă a fi în culpă. Milostenia, iubirea față de aproapele, iertarea datoriilor, pe care şi vechii evrei o practicau în anii jubiliari, constituie porunci, nu sînt simple îndemnuri morale, deci aici nu se negociază nimic, comorile terestre – continui parafraza după diverse enunţuri christice – sînt perisabile, pentru că le cuprinde rugina, pentru că le fură tîlharii. Evident, în contrast cu ele, singurele comori perene sînt cele adunate în ceruri, adică acumularea de fapte bune şi virtute se contabilizează în Împărăţia lui Dumnezeu, care nu e din lumea de faţă, dar e deja anticipată în misterul vieţii sufleteşti a fiecăruia. Să cităm, de pildă, din Evanghelia după Luca, cea mai elegantă, capitolul 9, versetele 57:62: în vremea aceea, mergînd Iisus pe calea Sa, a zis cineva către ei că „Te voi însoţi oriunde Te vei duce”, şi a zis Iisus: „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”. Şi a zis către altul: „urmează-Mi”, dar el a zis: „Doamne, dă-mi voie mai întîi să merg şi să îngrop pe tatăl meu”, iar El i-a zis: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu mergi de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu”, iar altul a zis: „îţi voi urma, Doamne, dar îngăduie-Mi să rînduiesc cele din casa mea”, iar Iisus a zis către el: „nimeni care pune mîna pe plug şi se uită înapoi nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Aici e un manifest al caracterului radical, iremediabil şi transformator ontologic al unei convertiri. În momentul în care urmezi învăţătura lui Hristos, evident că apare această separaţie voluntară, conştientă între tine şi ai tăi, bunurile tale, obiceiurile tale, obligaţiile domestice sau publice, totul trebuie să intre într-o nouă logică, o logică a renovării fundamentale a propriei tale persoane. 

Deci creştinul nu poate sluji „la doi domni”, cum se spune, trebuie să aleagă clar între Dumnezeu şi Mamona, prinţul arghirofil, iubitor de arginţi, de averi, de posesiuni mundane al lumii căzute în păcat. Creştinul trebuie să fie harnic, să-şi cîştige existenţa printr-o muncă onestă, să fie darnic şi solidar, dar să nu-şi facă griji pentru ziua de mîine. Aici apare încă un element definitoriu al relaţiei dintre paradigma creştină şi avuţia terestră. Cîştig-o, dacă o faci cinstit, împarte-o, dacă asta nu-ţi pune în pericol propria familie şi supravieţuire, dar nu o idolatriza. De ce? Pentru că asta înseamnă să crezi în providenţa lui Dumnezeu. Înseamnă să nu fii anxios cu privire la ziua de mîine. Înseamnă să nu consideri că un stoc de ceva, conturi bancare, cămări pline de alimente sau orice altă formă de tezaurizare a posesiunilor materiale, te-ar putea scuti de necazuri, de o moarte subită, de sărăcie sau de orice altceva. E clar că trebuie să-ţi alimentezi speranţa într-o logică de ansamblu a vieţii tale, văzînd în orice posesiune terestră doar un instrument, nu un scop în sine şi în nici un caz o garanţie infailibilă că, dacă te-ai blindat cu „asset”-uri, ca să zic aşa, cu acţiuni sau cu orice altă formă de forţare a viitorului, eşti scutit de ce ar putea să-ţi aducă acest viitor dacă Dumnezeu o îngăduie şi mai ales dacă tu eşti complet paralel cu ideea de providenţă.

Şi avem şi un mod de întrebuinţare a bunei bogăţii, tot în Noul Testament. Nu vă podidesc cu referinţe textuale, dar ideea e că trebuie să-l ajuţi pe nevoiaş, să-l vizitezi pe cel aflat la închisoare, să-l îngrijeşti pe cel rănit, să-l primeşti în ospeţie pe drumeţul străin şi aşa mai departe. Ce contează ca idee generală este să reţinem că, în acest univers istoric, cultural şi spiritual deopotrivă, bogăţia şi sărăcia economică simbolizează raportul invers dintre valoarea morală şi aparenţele sociale. Foarte mult se insistă în Evanghelii pe acest caracter iluzoriu, înşelător, pervers al pretenţiilor şi al aparenţelor. Bogaţii în bunuri pămînteşti seamănă cel mult cu acei farisei criticaţi constant de Iisus Hristos. Vor să pară în loc să fie, mizează pe efectul vizual şi social al opulenţei personale, nu pe discreţia decentă care defineşte fapta bună şi dezinteresată. Totuşi, sărăcia voluntară a viitorilor monahi, de pildă, plus etica ascetică bazată pe ceea ce se chema în Evul Mediu „contemptus mundi”, dispreţul faţă de lume, fac parte din urmarea lui Hristos, ca elemente practice de „imitatio Christi”. Știm foarte bine că anumite curente heterodoxe, dar persistente, precum encratismul, exagerau valoarea despuierii de orice legătură cu lumea atît prin proprietăţi şi bani, cît şi prin plăceri sau vicii bazate pe simţuri. A avea în afară înseamnă, deci, a pierde înăuntru. Cu cît am mai mult în afară, cu atît sînt mai gol înăuntru. Cam acesta este raportul dintre ce este şi ce pare să fie. 

A te lega excesiv de lume înseamnă a te despărţi de Dumnezeu, a uita rugăciunea, a neglija căutarea virtuţii şi jertfa de sine care decurge din contemplarea Crucii lui Hristos. Evident că acest ideal apostolic, evanghelic, a durat mai cu seamă în comunităţile din primele trei-patru secole, înainte de momentul constantinian din istoria Bisericii, cînd lucrurile se schimbă, cînd Biserica, încet-încet, şi-a prefăcut ierarhia oarecum conturată instituţional într-o clasă de oameni puternici şi bogaţi. S-a îmbogăţit chiar Biserica, ăsta e adevărul, dacă ne uităm la ritmul în care Constantin şi urmaşii lui au ctitorit, au făcut donaţii, au modificat legislaţia astfel încît, de pildă, moştenirile să poată reveni fără taxe în seama Bisericii. Aceşti „căutători ai desăvîrşirii”, care practicau în principiu cu titlu de jurămînt sărăcia voluntară, trăiau în mănăstiri din ce în ce mai bogate şi ştim foarte bine că asta se vede în toată istoria creştinismului, cel puţin pînă la secularizarea averilor mănăstireşti în secolul al XIX-lea românesc. Din acest motiv au şi apărut tensiuni între episcopat şi monahism, chiar dacă episcopii au început să fie recrutaţi dintre călugări de la un punct încolo, şi tot din acest motiv, adică al ideii că modelul de care am vorbit pînă acum a cam fost modificat sau pus în paranteză, se explică şi de ce, din cînd în cînd, apare cîte un „poverello” în istoria Bisericii, cîte o figură de ascet radical care pur şi simplu spune puternicilor zilei, atît în ordinea politică, cît şi în cea ecleziastică, că au „luat-o razna”, că s-au înstrăinat de învăţătura lui Hristos, că dacă vor să mai convingă, dacă vor ca vestea cea bună să ajungă la noi generaţii, e nevoie ca ei să revină la această austeritate originară pe care, sub diverse pretexte mai mult sau mai puţin pioase, au alterat-o.

De ce s-a vorbit mereu, inclusiv în termeni paulini, de un „scandal al crucii”? Pentru că creştinismul a provocat o radicală răsturnare a valorilor antice. De aici pe deplin justificată repulsia elitelor filozofice, de pildă neoplatonice din elenism, faţă de o religie care punea în centrul său figura unui sărac răstignit, care făcea apologia suferinţei, care respingea avuţia terestră ca pe un circ al aparenţelor false, ca pe o capcană spirituală. Cele două lumi s-au întîlnit doar în spiritualismul gîndirii ierarhice tipic medievale, în viziunea cosmologică, ierarhică şi în cultura acestei nemuriri imateriale, care a permis şi un punct de contact, un fel de sinteză sau o logodnă, dacă vreţi, între moştenirile provenite din Atena, din Roma şi din Ierusalim, în opera marilor autori patristici. 

Pe de altă parte, cum aproape totul e paradoxal şi antinomic în Evanghelii, n-ar trebui să uităm şi alte spuse ale lui Hristos, de pildă în momentul în care El ne spune: „Nu mai purtaţi atîta de grijă săracilor, pentru că pe săraci îi veţi avea cu voi întotdeauna”. E un manifest puternic. N-aş spune că este un manifest antisocialist, dar este totuşi o probă de bun-simţ dumnezeiesc. Într-adevăr, aşa stau lucrurile. Pe săraci îi avem şi astăzi cu noi, indiferent de regimurile politice pe care le-am ridicat şi doborît, indiferent de experienţele ulterioare, indiferent de evoluţia PIB-ului. Săracii sînt aici. Hristos nu mai e direct între noi, dar recomandarea Sa îmi spune că orice lectură politico-ideologică a Evangheliei este din capul locului sortită eşecului şi chiar dacă s-au produs în timp astfel de anexări, ele nu au nici relevanţă, nici un temei în adevărul biblic sau în modelul care decurge din imitaţia christică.

* Acest text reprezintă versiunea scrisă a unui fragment din conferința susținută de autor în cadrul Conferințelor „Dilema veche” care au avut loc la Cluj Napoca în zilele de 14, 15 si 16 septembrie. Inevitabil, trecerea de la versiunea orală la forma scrisă a impus editarea materialului.