Care autori, dom’le? N-au murit?

Dăm să intrăm în școală și ne în­tîmpină o doamnă: „Bună ziua, cu ce vă putem ajuta?“ „Păi, trebuia să ne întîlnim cu doamna…“ Încep să scotocesc prin ghiozdan după lista de nume și școli. „În ce problemă?“ „Sînt de la editura … Facem întîlniri cu autorii în școli.“ „Aaa, editura…, întîlniri cu autorii? Care autori, dom’le? N-au murit? Vă rog să poftiți în biroul meu, o chem eu acum pe…“ Intrăm în biroul directoarei. La telefon: „Auzi, …, vezi că te caută niște domni de la o editură. Zice că aveți întîlnire cu autorii. Ce întîlnire ai stabilit tu fără să-mi spui?“

Apare și doamna de Română, precipitată toată. „Ați ajuns? Doamna directoare… Domnii sînt de la editura… V-am zis săptămîna trecută că vor veni.“ „Serios? Lasă că discutăm după.“

Ieșim din cabinet și profesoara ne zice: „Doamna directoare e de fizică.“ Dăm din cap și mergem spre clasă.

Astfel de episoade s-au întîmplat destul de rar de-a lungul timpului, momente în care să ne simțim ca niște comis-voiajori într-un roman de Kafka. De cele mai multe ori sîntem întîmpinați cu entuziasm, curiozitate și cafea. Am început proiectul „Caravana cu povești“ în urmă cu trei ani, iar primul tur de forță (pe bune) a fost în județul Bistrița-Năsăud, unde am colindat împreună cu Adina Popescu și Horia Corcheș atît școlile centrale, cît și pe cele de cartier, dar am ajuns și în localitățile mai mici. Pentru o primă experiență de vizite a fost o aventură pe cinste, despre care încă mai povestim. Sigur, eram la început, o făceam naiv, fără așteptări prea mari și cu mult entuziasm. Entuziasmul s-a păstrat și azi, cînd am reușit să străbatem țara-n lung și-n lat alături de autorii de cărți pentru copii publicați la editura Arthur. Pe lîngă cei menționați mai sus, i-am mai implicat și pe Ioana Nicolaie, Laura Grünberg, Lavinia Braniște, Ana Rotea, Alex Moldovan, Florin Bican, Dan Ungureanu. Îi menționez pe toți pentru că, în ciuda efortului uriaș de a avea un program de 3-5 întîlniri pe zi, aceștia nu au avut beneficii materiale în urma întîlnirilor pe care le-am organizat cu susținerea unor cadre didactice responsabile față de formarea elevilor pe care-i îndrumă.

Cel mai des, reacția elevilor în cadrul acestor întîlniri este copleșitoare: pun întrebări, îi felicită pe autori, vin cu idei, sînt teribil de curioși. Contează foarte mult și vîrsta, la cei din clasele primare energia și entuziasmul sînt impresionante (aceștia sînt de departe și cei mai înverșunați cititori), la gimnaziu sînt ceva mai timorați, întreabă mai cu sfială, iar la liceu uneori ai parte de situații de a dreptul bizare, cînd nimeni nu vrea să scoată vreun cuvînt. Dar asta nu înseamnă că nu te urmăresc cu interes și că nu sînt conectați la lucrurile pe care le povestim. În luna mai, la Sighetu Marmației, împreună cu Alex Moldovan ne-am în­tîlnit cu liceeni de diferite etnii: români, maghiari, ucraineni, toți urmărind ce le povestea Alex și punînd întrebări cît se poate de serioase și pertinente. O surpriză la fel de plăcută am avut la întîlnirea cu copiii de la Liceul cu program sportiv din Iași, unde elevii de clasele IX-XI erau extrem de atenți și de curioși, contrazicîndu-ne total prejudecățile pe care le aveam înainte de întîlnire.

Desigur, un rol foarte important pentru organizarea întîlnirilor cu autorii îl au doamnele învățătoare și profesoare, iar cîteodată și bibliotecara școlii. Din păcate, biblioteca școlară, o instituție pentru care în Europa sînt formați oameni care să organizeze astfel de întîlniri, în România este într-un stadiu mai degrabă muribund. Fondurile alocate pentru achiziții de cărți sînt minime sau lipsesc cu desăvîrșire. Cărțile pe care le poți împrumuta sînt, în proporție de 80%, publicate înainte de anii ’90, iar cele noi sînt primite pe bază de donații de la copii. O altă problemă este lipsa de implicare a autorităților locale, lipsa programelor de lecturi în școli sau a programelor cu autori invitați, lucruri absolut firești în țările europene, care, așa cum am văzut prin exemplul Suediei, țară invitată la Bookfest 2017, investesc enorm în literatura pentru copii, au institute specializate în acest domeniu și alocă fonduri generoase pentru studii de piață și pentru a crea contexte de întîlniri între autori și copii.

Odată pornită „caravana“, din ce în ce mai mulți copii vor să cheme și ei un autor la clasă. Ne scriu pe rețelele de socializare și ne întreabă cînd ajungem și în județul sau localitatea lor. Alți profesori, cum a fost cazul la Iași, vin cu copiii cu trenul, din Bacău, la întîlnirile pe care le organizăm. La Bookfest vin profesori cu copii din toată țara (Ploiești, Tîrgu Jiu, Rîmnicu Vîlcea etc.) Exemplele și reacțiile la inițiativa pe care am început-o sînt minunate, timp și energie să avem.

Sînt deja cîțiva ani de cînd mergem cu autorii la întîlniri cu școlarii și mă întreb dacă am reușit să schimbăm ceva, dacă merită să continuăm să facem asta fără vreo susținere din partea autorităților locale, dacă nu e cazul să încercăm să-i responsabilizăm și pe aceștia pentru viitorul copiilor noștri. Dacă nu ar trebui să investim mai mult în bibliotecile școlare, în loc să le ignorăm și să le folosim ca spațiu de ședințe sau depozitare. Oare trebuie să le atragem atenția și părinților că merită să invite un autor de cărți pentru copii la clasă? Scriitor care să primească și un onorariu pentru activitatea pe care o face. Cum îi putem susține pe autorii români care scriu și ilustrează povești noi pentru copii și o fac cu atîta plăcere? De ce preferăm să ignorăm literatura și formarea copiilor prin intermediul ei și a celor care o scriu? Sînt doar cîteva întrebări, răspunsurile se lasă încă așteptate… 

Matei Sâmihăian este PR la Editura Arthur.