Captivi în propria familie
Imaginaţi-vă că, la finele unei zile, cînd lumea se întoarce acasă, dumneavoastră ajungeţi în faţa unei clădiri cu două nivele, parter şi mansardă, străbateţi un coridor prelung, cu uşi de o parte şi de alta, deschideţi o uşă, iar camera în care intraţi, mică, cu un pat, un dulap şi un calorifer electric, este raiul pe pămînt. Căci, pentru unii dintre noi, paradisul înseamnă linişte. Doar atît. O linişte la care visează în timpul lungilor clipe de teroare, în care sînt bătuţi, ameninţaţi, în care li se inoculează ideea că n-au nici o valoare, că aceasta este viaţa lor de acum înainte şi că, în primul rînd, trebuie să ştie „cine este stăpînul“.
Statistic, pradă violenţei în familie cad mai ales femeile, tinerii şi copiii – iar copiii prinşi într-o relaţie abuzivă, de orice fel, sînt – dacă nu direct – indirect victimele cele mai afectate.
„Adultul are puterea de a lua decizii şi de a discerne, dar copiii şi tinerii sînt cei cu adevărat captivi în acea relaţie, o relaţie de care nu ei sînt responsabili“ – mi-a declarat avocata Carmen Nemeş, de la Asociaţia Anais. „Am văzut că, deşi în majoritatea cazurilor, agresorii nu-şi bat copiii, aceştia asistă la bătăile şi scandalurile din familie. Şi gîndiţi-vă cît de dureros e să asişti la asemenea scene de violenţă între părinţii tăi şi să nu poţi face nimic, şi să nu înţelegi ce se întîmplă, să fii spectatorul unui coşmar. Trebuie să ne gîndim că aici este o problemă socială reală, copiii aceştia sînt adulţii de mîine care, după toate statisticile, vor propaga modelul pe care îl văd în familie: băieţii tind, în mare parte dintre cazuri, să devină agresori, iar fetele – victime.“
Despre Asociaţia Anais aveam să aflu că este una dintre puţinele organizaţii nonguvernamentale din România care oferă consiliere psihologică şi juridică victimelor violenţei domestice. Mihaela Mangu, preşedintele grupării, îmi spune că Asociaţia Anais s-a înfiinţat în urmă cu aproape trei ani, de către un grup de femei care voiau „să schimbe mentalităţi“. Deşi derulează şi alte proiecte, esenţa acestei asociaţii este „apărarea drepturilor şi integrităţii victimelor actelor de violenţă în familie“.
„Proiectul care se adresează victimelor a început în luna noiembrie, 2012, odată cu înfiinţarea Centrului de Asistenţă pentru Mamă şi Copil, un proiect la care am colaborat cu Primăria şi cu Direcţia de Asistenţă Socială a Municipiului Bucureşti; dacă aceştia ofereau cazarea şi consilierea psihologică, noi completam serviciile prin consiliere juridică şi socială“, îmi povesteşte Mihaela Mangu.
Chiar dacă adăpostul pentru victime nu este în România un spa (aflu că în Elveţia, de exemplu, un asemenea adăpost arată mai degrabă a hotel de lux, decît a refugiu), pentru multe dintre victimele care ajung aici, e primul pas către libertate.
Avocata Carmen Nemeş îmi povesteşte despre un caz pe care l-au avut la asociaţie, un exemplu despre cum se poate transforma o victimă într-un om stăpîn pe propria viaţă.
„Cînd a venit la noi, era terminată. Abia vorbea, avînd şi o semipareză. I-am propus, după mai multe şedinţe de consiliere, să stea un timp în adăpost, să-şi închidă telefonul, să fie singură, doar ea cu ea. În primă instanţă, ne-a spus că nu îndrăzneşte să mai ceară şi asta, după tot ajutorul pe care i l-am dat, de parcă a cere refugiu la un asemenea adăpost n-ar fi dreptul oricărei victime aflate într-o relaţie abuzivă. După cîteva zile, femeia s-a mutat în centru. După două luni, în care a stat departe de agresorul ei, se schimbase radical. Devenise o cu totul altă persoană. Era coafată, aranjată, pareza aproape i se vindecase, era optimistă – era, pe scurt, altcineva. În tot acest timp, îşi găsise de lucru în Italia, unde a şi plecat, chiar de a doua zi după ce i-am obţinut în instanţă ordinul de protecţie. Faptul că a stat singură, şi-a limpezit mintea, s-a liniştit, s-a regăsit – asta înseamnă să ceri ajutorul.“
● Ordinul de protecţie
Pare ciudat, însă în România nu a existat acest ordin de protecţie pînă cu doi ani în urmă. A fost introdus în legislaţie în luna mai a anului 2012, iar pînă la finele anului următor au fost emise peste 1000 de asemenea ordine.
Ce prevede, pe scurt, acest ordin? Poate să evacueze temporar agresorul din locuinţa familiei, chiar dacă este titularul dreptului de proprietate; poate impune păstrarea distanţei atît faţă de victimă, de copiii sau rudele acesteia, dar şi de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţămînt a persoanei protejate. De asemenea, agresorului i se impune să plătească întreţinerea unei locuinţe temporare în care locuieşte victima şi să urmeze sesiuni de consiliere psihologică. Însă, deşi este un „instrument extraordinar de protecţie a victimei“, emis de aproape trei ani, aflu de la avocata Carmen Nemeş că foarte puţini oameni ştiu de el. „În România, din punctul de vedere al legislaţiei, stăm bine, avem multe măsuri foarte bune, dar dacă sistemul nu merge ca pe roate, multe dintre ele sînt aplicate cu greu. Judecătoriile nu au o practică unitară, conform legii, ar trebui ca în situaţii de urgenţă să elibereze imediat acest ordin, dar avem încă situaţii în care emiterea durează chiar şi luni de zile.“
În plus, nu există informaţii la zi nici în secţiile de poliţie. „Deşi obţinusem în instanţă cîteva ordine de protecţie, acestea nu se aplicau. De ce? Pentru că, fiind o lege specială, este schimbat şi sistemul de intervenţie. Dacă pînă acum, un poliţist punea în executare o hotărîre judecătorească doar în prezenţa unui executor judecătoresc, acest ordin nu are nevoie de executor, poliţistul fiind cel care îl poate aplica direct. Dar, pentru că nu a existat o informare optimă la nivel de secţii, mulţi poliţişti nu ştiu acest lucru. Ca ONG, am încercat să remediem lipsa de informaţii şi, printr-un parteneriat cu Poliţia Capitalei, am făcut deja cîteva sesiuni de informare cu poliţiştii din cîteva secţii din Bucureşti. Încercăm să creăm, astfel, punţi între mai multe instituţii.“
● Cînd copilul este victimă
În străinătate, dacă un copil are de suferit, chiar şi indirect, din cauza violenţei domestice, este, în cele mai multe cazuri, luat din acel mediu. Însăşi victima directă (în speţă, mama agresată) este avertizată de către autorităţi că, dacă nu ia măsuri, dacă nu cere ajutorul, iar violenţele continuă, copilul îi va fi luat. Ce se întîmplă la noi? Marea parte a celor care încep să caute un ajutor o fac doar cînd propriii copii sînt expuşi direct violenţei, căci multe femei gîndesc „eu ca eu, dar nu şi copiii mei“.
„Cînd conştientizezi că poţi face ceva ca să ieşi din acest cerc, eşti pe drumul bun. Dar este esenţial să nu laşi lucrurile să meargă prea departe“, îmi spune Carmen Nemeş, povestindu-mi, totodată, de cazuri în care victima reuşeşte să-l facă conştient pe agresor de răul pe care îl face, nu ei, ci propriului copil. „Îi aduc să asiste la consilierea copiilor proveniţi din familii cu violenţă.“
Întreb dacă sînt şi copii care vin din proprie iniţiativă şi mi se răspunde că în special adolescenţii sună şi cer informaţii despre cum le pot ajuta pe mamele lor.
Mai este şi cazul „copilului-poliţă“, în care un copil e folosit ca motiv de şantaj între cei doi părinţi. „Găsim acest tipar mai ales în cuplurile în care el e cel puternic financiar şi-şi ameninţă soţia că o dă afară din casă şi îi ia şi copiii. Or, în legislaţia românească, copilul e luat de lîngă mamă doar în situaţii extreme, în nici un caz pentru că aşa vrea unul sau altul. Dar ameninţările sînt luate de bune, mai ales în societatea noastră, în care, vorbind de mass-media şi de violenţa politică, în momentul cînd transmiţi mesaje de genul «justiţia e coruptă», totul începe să o ia la vale, ca un bulgăre, pînă la ultima familie, din ultimul sat şi, în această rostogolire, se deformează realitatea.“
● Violenţa prin ochii de copil
Un desen: în plan secund, două figuri estompate, înnegrite: un bărbat loveşte o femeie. În prim-plan, colorate în culori violente – două palme, printre care priveşte speriat un ochi de copil. „Durerea nu este iubire.“ Anul trecut, în decembrie, cu ocazia celor 16 zile de activism împotriva violenţei în familie, mai multe ONG-uri, alături de reprezentanţi ai Poliţiei şi profesori, au participat la o campanie printre adolescenţi, o acţiune de combatere şi prevenire a violenţei domestice. „Le-am vorbit, pe rînd – poliţişti, profesori, ong-işti – despre ce înseamnă şi cum pot identifica violenţa în familie... Apoi, ne-au vorbit şi ei nouă. Dacă ştiam cît de multe au să ne spună, aş fi propus ca noi, organizatorii, să stăm să-i ascultăm şi să luăm notiţe.“
Dosar sprijinit de AVON