Capitalism, oameni bogați și alte dureri
Antipatia românilor faţă de noile realităţi economice pare a fi profundă. Majoritari în rîndul celor care îmbrăţişează astfel de opinii sînt pierzătorii interminabilei şi incertei tranziţii postcomuniste (e.g., pensionari, muncitori industriali, agricultori, persoane cu nivel scăzut de calificare şi şcolaritate etc.). Aceştia nu sînt însă singurii dezamăgiţi de capitalismul postcomunist. Alte categorii de dezamăgiţi îi includ (e drept, într-o proporţie mai scăzută) şi pe indivizii cu nivel ridicat de şcolaritate, dar cu venituri extrem de scăzute, cum ar fi medicii sau profesorii – exemple clasice ale aşa-numitei inconsistenţe de status – dar şi pe micii întreprinzători. Pe fondul actualei crize economice şi al măsurilor de austeritate, este foarte probabil ca ponderea celor care manifestă atitudini critice radicale faţă de binefacerile capitalismului să fi crescut.
Politicienii aflaţi la stînga spectrului politic îşi freacă probabil bucuroşi mîinile la auzul unor astfel de opinii care s-ar putea transforma în multe voturi pro-stînga la viitoarele alegeri. Ca urmare, reprezentanţii stîngii dau apă la moară populaţiei dezamăgite, perorînd la nesfîrşit despre injusteţea şi caracterul cvasicriminal al măsurilor luate de actuala guvernare de centru-dreapta; în timp ce plîng pe umărul poporului abuzat de guvernanţii de dreapta, aceiaşi politicieni de stînga trec sub tăcere averile fabuloase pe care unii dintre ei le posedă. Înspăimîntaţi probabil şi de cifrele scăzute din sondaje, politicienii din coaliţia de guvernare încearcă să demonstreze alegătorilor superioritatea principiilor economice neo-conservatoare şi cît de mult bine au făcut prin tăieri de salarii şi concedieri masive. Alegătorii se încăpăţînează însă să nu recunoască binele făcut şi ignoră apelurile la solidaritate pe timp de criză. (În treacăt fie spus, mă întreb ce baze de solidaritate socială ar putea exista între un biet profesor de liceu sau o croitoreasă în sweat-shop-urile mioritice şi şfoştiţ miniştri posesori de vile somptuoase pe malul lacului Snagov.) Drept urmare, cei aflaţi la putere se supără iremediabil pe popor, aruncînd vina pe „graşii de la stat“, sindicalişti, opoziţie, mentalităţi învechite şi înclinaţia către furt şi şpagă a majorităţii cetăţenilor ţării din generaţiile anterioare (potrivit lui Daniel Funeriu).
Care ar fi însă cauzele dezamăgirii şi dezgustului concetăţenilor noştri faţă de noua ordine economică? În primul rînd, orice schimbare de regim politic şi economic generează aşteptări şi frustrări. În 1990, mulţi români şi alţi est-europeni au crezut că prăbuşirea socialismului de stat va conduce imediat (sau, cel mult, în doi-trei ani) la instaurarea bunăstării economice proprii Vestului. Hrăniţi de mituri propagandistice comuniste cu privire la aşa-zisa imensă bogăţie naţională (rîuri, ape, munţi, petrol, bauxită...), talentul, abnegaţia şi genialitatea poporului român, mulţi conaţionali au fost şocaţi să constate faptul că economia lui Ceauşescu era o imensă ruină, cu mastodonţi industriali falimentari şi energofagi, populaţi de muncitori industriali cu o productivitate a muncii extrem de scăzută şi nepregătiţi pentru o piaţă a muncii caracteristică unei economii de piaţă. Ezitările de reformă radicală, strategia temporizării, promisiunile aberante şi pomenile electorale ale politicienilor români post-1990 nu au făcut decît să acutizeze problemele structurale ale economiei, generînd sărăcie extremă şi resentimente profunde faţă de capitalism.
În al doilea rînd, complexitatea şi haosul reconstrucţiei instituţionale postsocialiste au condus la instaurarea unui tip aparte de capitalism, i.e., capitalismul politic. Potrivit lui Max Weber, acest tip de capitalism se caracterizează prin obţinerea de profituri uriaşe prin înţelegere cu şi sub protecţia factorilor politici. Sociologul american Andrew G. Walder identifica doi factori instituţionali responsabili de apariţia capitalismului politic în ţările postcomuniste: amploarea schimbărilor de regim politic şi prezenţa/absenţa unor bariere în calea însuşirii bunurilor publice de către agenţi privaţi. România (alături de Bulgaria) reprezintă cazuri paradigmatice pentru capitalismul politic postsocialist. Ambele ţări au cunoscut schimbări radicale de regim politic (de la totalitarism la pluralism politic/democraţie), dar aceste schimbări s-au produs în absenţa unor bariere formale eficiente care ar fi putut împiedica privatizarea frauduloasă a proprietăţii de stat. Aşa cum am mai discutat în paginile acestei reviste, la începutul anilor ’90 principalii protagonişti ai capitalismului politic de la noi erau foşti demnitari de rang doi ai regimului comunist, foşti directori ai întreprinderilor de stat, angajaţi ai serviciilor secrete sau apropiaţi ai acestor instituţii oculte. Avantajul de care au beneficiat aceşti oameni provenea din capitalul social pe care îl deţineau ori, altfel spus, se datora faptului că aparţineau unor reţele sociale prin intermediul cărora aveau acces la resurse financiare sau la informaţii privilegiate privind sectoarele profitabile din economie ori iminenţa unor privatizări. Un alt drum al înavuţirii postcomuniste a fost reprezentat de intrarea în politică; poziţiile de parlamentar şi demnitar guvernamental au fost rapid şi abil transformate de unii politicieni în averi considerabile – un exemplu clasic de conversie a capitalului politic în capital financiar (ori situaţia de „power seeking wealth“). Începînd cu anul 2000, apar tot mai multe exemple ce ilustrează un alt tip de carieră asociat capitalismului politic: intrarea în politică a unor oameni de afaceri, în scopul maximizării profiturilor obţinute din afaceri private şi/sau pentru a se bucura de imunitate (situaţia de „wealth seeking power“).
Lucrurile prezentate anterior sînt cunoscute de foarte mulţi români. Pe de-o parte, avem de-a face cu spectacolul mediatic suprarealist furnizat de unii dintre noii îmbogăţiţi ai tranziţiei. Revistele glossy, tabloidele sau emisiunile TV sînt pline de relatări cu privire la consumul ostentativ, isprăvile erotice ori experienţele mistice ale milionarilor români. Pe de altă parte, nu puţini sînt cei care au avut contact direct cu noii îmbogăţiţi şi atitudinea lor de superioritate; mă refer aici la baroni locali, beizadele şi alte figuri jalnice care se bucură de drepturi şi privilegii însemnate în fiefurile lor.
Aşadar, schimbarea de regim, dinamica aşteptărilor şi a frustrărilor generate de Decembrie 1989, profilul sinistru al unora dintre noii îmbogăţiti ai tranziţiei şi dificultăţile imense ale acesteia reprezintă unele dintre cauzele majore ale antipatiei românilor faţă de capitalism. Acestora li se adaugă alte posibile cauze.
Chiar dacă a fost instituit prin forţă, regimul comunist a cultivat, vreme de peste patru decenii, ideile justiţiei sociale şi ale egalitarismului, idei care încă se bucură de o susţinere importantă în rîndul românilor (vezi bunăoară studiul lui Septimiu Chelcea, „Justiţia socială socialistă şi comunismul rezidual în România după un deceniu de tranziţie. O analiză secundară“ în Sociologie Românească, 2000). Părerile negative despre actuala ordine economică şi succesul în afaceri se datorează şi faptului că o parte a cîştigătorilor tranziţiei este formată din indivizi (sau progenituri ale celor) care au deţinut funcţii importante în comunism. Or, pentru mulţi români, regimul comunist a fost un regim ilegitim, instituit prin forţă la finele celui de-Al Doilea Război Mondial. Din acest punct de vedere şi mai ales pe fondul actualei crize şi pauperizări în masă, este greu să fii entuziasmat cu privire la succesul capitalist al foştilor comunişti, al descendenţilor acestora sau al persoanelor apropiate de vîrful ierarhiei politice după 1990.
Cătălin Augustin Stoica şi-a obţinut titlul de doctor în Sociologie la Universitatea Stanford (SUA) în 2005. În prezent este director general al Centrului de Sociologie Urbană şi Regională – CURS şi lector universitar la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti.