Capital social, înainte şi după

31 iulie 2008   Tema săptămînii

Cum era atunci La serviciu, nu prea aveai de ce să te strofoci pentru o carieră spectaculoasă - promovarea venea oricum odată cu acumularea anilor, dacă nu era de la bun început barată de un dosar "pătat". Pe cale de consecinţă, datul din coate nu se practica, colegii colaborau întru "acoperirea" reciprocă - atunci cînd unul întîrzia sau trebuia să lipsească pentru a sta la coadă pentru cine ştie ce sau pur şi simplu cînd avea chef să chiulească niţel. Îmi amintesc că primul lucru care mi s-a cerut odată cu sosirea la noul loc de muncă a fost să-mi simplific semnătura, aşa încît primul coleg ajuns să poată umple mai uşor rubricile libere din condica de prezenţă. Era o atmosferă deosebit de fertilă cultivării savuroaselor bancuri, mai mult sau mai puţin subversive, care astăzi sînt mult mai rare şi serbede. La sfîrşit de săptămînă, ne strîngeam seara toţi prietenii (uneori, veneau şi prietenii prietenilor) în casa unui "fericit" care avea video. Nu se punea problema invitaţiilor formale, cu atît mai puţin a unei primiri cu trataţii simandicoase. Aducea fiecare ce putea - un platou de fursecuri, o sticlă de băutură. Mai ales, era bine primit cel care reuşea să aducă o casetă împrumutată pentru o noapte (uneori, se făceau drumuri nocturne pentru un schimb de casete). Cel mai adesea, vedeam filme tîmpite, de serie B, după gustul vaporenilor care le aduceau în ţară. Pentru cititorii mai tineri, cărora asemenea acţiuni le sînt cu totul de neînţeles, amintesc că pe vremea aia în cinematografele din oraş rulau exclusiv filme din "lagărul socialist" (uneori asta însemna un Mihalkov sau un Forman după care astăzi baţi în zadar toate mall-urile şi centrele de închiriat din oraş) sau producţii occidentale ciopîrţite care înfierau decadenţa sistemului capitalist. Odată pe săptămînă, petreceam o noapte în faţa Cinematecii, la coadă pentru filmele minunate ce aveau să ruleze în săptămîna următoare (uite că am uitat, cred că asta era joi spre vineri). Cîte poveşti de tot felul, pe teme cinefile şi nu numai, se puteau auzi acolo, între cei care se cunoşteau deja după multe nopţi aşijderea, e lesne de imaginat. Era de fapt una dintre variantele urbane ale şezătorilor ocazionate la ţară de torsul lînii. Posesorul de maşină avea mai mulţi prieteni decît alţii, căci nu mergea niciodată singur la Adunaţii-Copăceni, raiul zarzavaturilor scăpate de mercurial (cred că şi aici s-ar cuveni o explicaţie pentru cei mai tineri, dar le dau ocazia să se socializeze niţel cerînd lămuriri unuia mai vîrstnic). Era totodată taxi de urgenţă cînd, în miez de noapte, trebuia să-ţi duci copilul la medic - după Salvare sau taxi oficial puteai aştepta mult şi bine. În tren, cei care cumpărau bilet erau fie aflaţi în delegaţie, fie nişte originali. Era cu totul iraţional să plăteşti statului, cînd puteai da o treime din bani naşului, astfel tu făcînd o substanţială economie, iar el - un binemeritat supliment la salariu. În autobuz, cel care cobora îşi făcea o datorie de onoare din a preda biletul celui care se urca, iar dacă apărea controlorul, era un gest de bun-simţ să te scotoceşti îndelung după bilet, astfel încît blatiştii să aibă timp să-şi perforeze unul. Vara, mergeam la 2 Mai. După zeci de vacanţe petrecute împreună, toată lumea cunoştea pe toată lumea, măcar după figură. Se formase o comunitate a doimaiştilor (în bună parte similară cu cea a cozilor de la Cinematecă). Activităţile erau puţin variate, dar consistente. Ceaiurile din curţi constau în exploatarea situaţiei privilegiate de a avea închiriate, împreună cu prietenii, toate camerele unei "gazde". Magnetofonul şi boxele migrau de la un loc la altul. Pe la ora apusului, în "Dobrogean" aflai unde se vor ţine chefurile serii. Intrai în curte echipat cu ceva băutură ("corăbioara" era la mare cinste, dar în anii din urmă devenise o raritate şi se recurgea la tot felul de surogate), dădeai bineţe organizatorului (fie că-l cunoşteai, fie că nu) şi petreceai pînă dimineaţă. Mai erau turneele de bridge improvizate, uneori cu mese înşirate în mai multe curţi pe aceeaşi stradă. A, şi focurile de pe plajă, cu Mircea Florian şi Nicu Vladimir, încheiate printr-o baie la răsăritul soarelui, asta pînă au fost interzise - cică din motive de securitate a frontierei. Cum e acum La serviciu, cultura multinaţionalelor impune indicatori de performanţă, matrice de competenţă, planuri de dezvoltare profesională care nu-ţi prea lasă timp să respiri, îţi organizează pînă şi timpul liber în team-building-uri anoste. Open space-urile constituie un mediu în care, paradoxal, comunicarea interpersonală e redusă la strictul necesar. Căţăratul în ierarhie şi goana după bonus te obligă la ore suplimentare, astfel încît nu mai ai cînd să te bucuri dacă, într-un final, cîştigi onorabil. După serviciu, cînd ajungi acasă, te prăbuşeşti în faţa televizorului, mesteci pizza comandată la telefon urmărind un film de serie B, oferit de unul din multele canale, sau îţi pui la DVD un film închiriat. Abia mai ai timp să-ţi întrebi copiii cum o mai duc, prietenii nu ţi-i mai vezi decît întîmplător, la hipermarket. Uneori, faci eforturi şi plănuieşti o ieşire cu ei la un film, la mall, unde fiecare ronţăie propria găleată cu floricele. Dacă faci o statistică a maşinilor care stau la semafor, constaţi că cel mult una din zece are mai mult de un ocupant. Dacă se întîmplă să ai o destinaţie comună cu un amic, fiecare merge în propria maşină (e mai comod), uneori comunicînd cu luminile de avarie o iminentă oprire la benzinărie. Pentru vacanţe avem tentaţii multiple, după posibilităţi - care în Turcia, care în Italia, care în Caraibe, care la casa de vacanţă, care la părinţi, la ţară (o variantă a casei de vacanţă), să dea o mînă de ajutor la prăşit. Rareori ne intersectăm cu o figură cunoscută. Uneori avem originalitatea de a reveni la 2 Mai, unde nu mai recunoaştem nimic, între hotelurile răsărite pe buza plajei şi restaurantele care te îmbie cu peşte proaspăt, de soiuri nemaiauzite. Care-i diferenţa? Înainte de ’89, oamenii erau uniţi într-o rezistenţă comună faţă de un sistem frustrant pentru toţi. Obiectivele personale fiind în general lipsite de sens, competiţia era ca şi inexistentă. Azi, fiecare avem obiective personale, pe termen scurt sau lung. Mai ales pe termen scurt. Ele ne mănîncă timp şi, mai ales, energie. În aşa măsură încît nu mai avem cînd să ne gîndim că fericirea s-ar afla dincolo de carieră şi acumularea de bunuri. Comunicarea e mai eficientă (avem telefoane mobile, Internet), dar redusă la aspectul funcţional. Înainte, deţineam (deşi încă nu-l citisem pe Fukuyama, pentru că nici el nu-şi scrisese cărţile) un imens capital social. Era însă un capital negativ - adică acumulat prin reacţie la sistem. Relaţiile sociale erau intense, dar determinate mai ales de constrîngeri externe. Odată aceste constrîngeri dispărute, au dispărut şi mijloacele pe care le inventasem pentru a ne proteja. Sistemul în care trăim azi, asemănător cu societatea de consum criticată în Occident acum 40 de ani, este şi el generator de frustrări. El şi-a rafinat mecanismele prin care şi le exercită. Noi încă nu ne-am fabricat mijloacele de reacţie.

Mai multe