Capătul drumului în sens european

Doamna Lavinia Huidan a avut ideea generoasă şi substanţială de a ne provoca pe toţi la dezbateri în care oamenii de cultură şi oamenii de ştiinţă, politicienii şi literaţii, economiştii şi umaniştii să vină la aceeaşi masă şi să abordeze lucruri care îi preocupă în mod egal, chiar dacă din unghiuri diferite. O emblemă a acestui efort de conciliere a unor lucruri greu conciliabile este domnul profesor Solomon Marcus, care a venit la toate forumurile şi care de o viaţă asta face: încearcă să creeze punţi într-o lume de insule. Acest forum este dedicat rolului pe care România îl va putea asuma în Uniunea Europeană în contextul Agendei Lisabona. Realitatea TV a transmis un program construit în jurul întrebării "Ce ar fi lumea fără România?". Eu îmi pun însă şi întrebarea: "Ce se va face Uniunea Europeană cu România?". Nu ştie Uniunea ce o aşteaptă... Aceasta este, într-un sens, tema dezbaterii noastre de aici, o temă care vine în prelungirea unei dezbateri care a avut loc azi-dimineaţă, privind competitivitatea regională în contextul Agendei Lisabona, prilejuită de al patrulea raport al Grupului de Economie Aplicată, coordonat de domnul Daniel Dăianu. Economia românească pare a merge mai bine decît credem, dar performanţele ei ne rămîn secrete, pentru că lucrurile cu adevărat spectaculoase se petrec în politică. Nu mai vedem economia din cauza politicii. Mircea Vasilescu: Se tot spune în spaţiul public, cu un aer sceptic, că "nu sîntem pregătiţi" de aderare, că va fi "o aderare mediocră". Ar trebui totuşi să definim mai clar în ce constă această "lipsă de pregătire", care este nivelul nostru de competitivitate, ce efecte va avea aderarea. Apoi, cred că ar trebui să reevaluăm relaţiile noastre cu străinii, în general, dar în special în domeniul economic: pînă acum, eram mai degrabă mulţumiţi că vin în ţară investiţii străine şi ne asumam o poziţie pasivă, de beneficiari ai fluxului de capital spre România. Acum, lucrurile se schimbă: devenim actori în economia europeană, trebuie să fim prezenţi pe piaţa unică, să facem faţă competiţiei. De asemenea, devenim participanţi la elaborarea politicilor şi la luarea deciziilor pe plan european, aşa încît trebuie să ne definim poziţiile în tot felul de chestiuni pe care pînă acum le consideram "ale lor", dar devin şi "ale noastre": nu ştiu cîţi politicieni români se gîndesc la Agenda Lisabona, la problema pescuitului în Marea Nordului, la aderarea Turciei, la extinderea UE în Balcanii de Vest şi la alte asemenea chestiuni care sînt teme de dezbatere curentă în Uniunea Europeană. Din păcate, nu constituie subiecte de interes pe agenda publică românească şi nici pe agenda politică. Or, de la 1 ianuarie 2007, va fi nevoie şi de o poziţie a României faţă de toate aceste teme şi faţă de multe altele. Iar dacă în momentul aderării avem o competitivitate scăzută şi nu sîntem pe deplin conectaţi la problematica europeană, pentru a recupera decalajul e nevoie de o gîndire pe termen lung şi de investiţii în cercetare şi dezvoltare - este o idee subliniată şi în raportul GEA. Hîrtia igienică şi comportamentul cetăţenesc Solomon Marcus: Am de făcut cinci observaţii. Prima, în legătură cu ce a spus domnul Daniel Dăianu (vezi p. 9 - n. red.): "Europa nu mai poate judeca lumea dintr-o perspectivă eurocentrică". Este un enunţ foarte important pentru noi, deoarece există tendinţa de a vedea Uniunea Europeană ca o contrapondere la America. Am avut un exemplu recent cu prilejul reuniunii internaţionale a francofoniei, care a degenerat tocmai din acest motiv: pînă la urmă, mulţi dintre participanţi au considerat că obiectivul principal al francofoniei este acela de a crea o contrapondere la cultura americană. Vă mărturisesc că de o astfel de francofonie nu am nevoie. A doua observaţie, în legătură cu întrebarea domnului Andrei Pleşu, "Ce se va face Uniunea Europeană cu România?". Întrebarea este foarte serioasă. Uniunea Europeană şi, în general, lumea occidentală s-au obişnuit să primească din România cereri de bursă, oferte de participare la tîrguri de carte, manifestări culturale, activităţi ale centrelor culturale româneşti din străinătate şi altele asemenea. Vreau să spun că cele mai multe dintre prezenţele româneşti în lumea occidentală nu aparţineau metabolismului natural în care o cultură trebuie să se afle cu alte culturi, ci păreau lucruri care profitau de o anumită oportunitate. Or, aici avem de învins o foarte mare rezistenţă: în România, chiar şi în zonele de vîrf ale culturii, există o rezistenţă foarte puternică la acest metabolism cu lumea. Problemele nu se rezolvă prin campanii şi brainstorming-uri, ci trebuie să învăţăm să ne grăbim încet: toată acea parte a istoriei culturale, care a avut consecinţe profunde asupra mersului lumii, a fost rezultatul unei activităţi desfăşurate încet, cu răbdare, în tihnă. Din acest punct de vedere trebuie să criticăm şi Uniunea Europeană care, prin anumite instituţii ale sale sau prin unii funcţionari mai puţin instruiţi pretinde, din partea unor domenii precum cercetarea ştiinţifică, rezultate ca acelea care ni se cereau pe vremea comunismului ("integrarea cercetării cu producţia" şi celelalte lozinci ale vremii). Trebuie să recomandăm şi unor funcţionari ai Uniunii Europene să urmărească istoria culturii şi să observe că rezultatele trainice nu s-au obţinut niciodată în timp scurt. A treia observaţie se referă la ceea ce a spus doamna Huidan (vezi p. 12 - n. red.): "Nu ne aşteptăm să ne contopim fără identitate în acest vast spaţiu economic şi politic". Trebuie să recunoaştem că aici se află punctul care a format obsesia mai tuturor intelectualilor români în ultimii zece ani: ce se întîmplă dacă intrăm în Uniunea Europeană, ne dezbrăcăm de hainele noastre româneşti pentru a prelua alte haine? Or, mie mi se pare că aici este esenţa problemei: dacă vom continua să vedem relaţia dintre identitate şi europenizare ca o relaţie conflictuală, nu sîntem pe calea cea bună. Intrarea în Europa trebuie înţeleasă ca o componentă organică a globalizării la toate nivelurile. Europenitatea nu numai că nu intră în conflict cu identitatea naţională, dar o şi îmbogăţeşte. Trebuie să înţelegem acest lucru şi să dezvoltăm acest tip de identitate dinamică, pe care s-o adăugăm la vechea percepţie asupra identităţii ca "păstrare a unei tradiţii". Există o mare rezistenţă în unele medii culturale faţă de această schimbare. A patra observaţie se referă la degradarea tot mai accentuată a mass-media. Mărturisesc că, aşa cum se prezintă presa şi televiziunea de la noi, le văd într-o direcţie descendentă pronunţată. Ai impresia, cînd deschizi un ziar sau televizorul, că sîntem un popor de infractori, de oameni care au drept principală preocupare cine pe cine să suspecteze, cine pe cine să dea în judecată. A cincea observaţie se referă la o zonă atît de penibilă încît noi nu discutăm despre ea, iar Uniunea Europeană nu-i acordă atenţie pentru că probabil nu-şi închipuie că există această problemă. Cîteva statistici recente ne arată că sîntem pe ultimele locuri în Europa la consumul de hîrtie igienică, de săpun şi de pastă de dinţi, iar majoritatea şcolilor din România nu au autorizaţie sanitară de funcţionare, nu au instalaţii sanitare. Am rămas tot acolo unde eram în 1970 cînd, la întrebarea "de ce nu aveţi hîrtie igienică la toaletă?", am auzit răspunsul "pentru că se fură". Acest lucru se prelungeşte în domeniul educaţiei. Există nişte broşuri cu baremurile pe baza cărora se fac evaluările la diverse concursuri; e greu să găseşti cărţi cu un umor involuntar atît de puternic cum sînt aceste baremuri. Un exemplu: la un absolvent de şcoală se controlează, de pildă, dacă este în stare să facă deosebirea dintre o nuvelă şi un roman, dar nici gînd să se controleze în ce măsură este în stare să formuleze, fără ambiguitate, o întrebare către o instituţie sau o persoană, ori să furnizeze, fără ambiguitate, o anumită informaţie - deci tot ceea ce ţine de capacitatea de avea un dialog social normal nu intră în baremurile examenelor noastre. În domeniul educaţiei, discutăm despre tot felul de lucruri sofisticate, dar chestiunile elementare care stau la baza unui comportament cetăţenesc normal nu fac obiectul evaluărilor, nu intră în nici un barem. În cercetare, sîntem degetul Europei Corneliu Bălan: Niciodată nu am înţeles ce fel de consilieri au factorii de decizie din România. Eu sînt primul doctor cu diplomă în străinătate după 1990. Am un coleg care este cel mai titrat din România în domeniul lui. Noi doi n-am fost în stare să găsim pe cineva care să ia o decizie clară. Dar un asemenea lucru nu este specific doar României. Lucrăm la două proiecte europene de cercetare. Aveam o mare şansă să nu repetăm anumite erori pe care le-au făcut alte state. După cum văd că vine tăvălugul aderării, cred că o s-o luăm pe aceeaşi cale, iar noi sîntem presaţi să facem asta. Rezultatul va fi că vom umple laboratoarele noastre cu doctoranzi din India şi China. Nicolae Zamfir: Diferenţa dintre cercetarea ştiinţifică americană şi cea europeană nu constă în cantitatea de bani, ci în faptul că într-un loc există un pragmatism şi o eficienţă maximă, iar în celălalt, o birocraţie maximă. Cantitatea de bani nu aduce întotdeauna rezultate. Cînd se vorbeşte despre cercetarea ştiinţifică, publicul larg se gîndeşte mai cu seamă la cercetarea tehnologică, realizată pe baza unei comenzi. Dar această comandă nu trebuie făcută de stat, nici de Comisia de la Bruxelles, ci de companiile interesate. În sistemul actual, noi, cercetătorii, avem nişte oferte pe care nu ni le cumpără nimeni. Statul, desigur, trebuie să pregătească cercetarea aplicativă în aşa fel încît, atunci cînd există cerere din partea economiei, să existe un corp de cercetători capabili să răspundă cererii. Lucrez într-un institut naţional, unde se fac cercetări de anvergură; în ultimii ani, s-a realizat un anumit număr de patente, dar nu le-a aplicat nimeni. Pentru curriculum vitae şi pentru cariera personală, e foarte frumos să realizezi patente, dar dacă nu le-a folosit nimeni, ce rost au? Un alt aspect se referă la cercetarea fundamentală. Ea alimentează orgoliul celor care o practică şi asigură vizibilitatea ţării: e foarte bine, de exemplu, ca o ţară să aibă laureaţi ai Premiului Nobel. Cercetarea fundamentală însă trebuie să dea ceva înapoi societăţii. Cînd se aplică rezultatele ei? - aceasta este o altă problemă. Laserii, de exemplu, s-au aplicat după un an, dar radiaţiile nucleare s-au aplicat după cincizeci de ani. Nu poţi cere cercetării fundamentale să dea rezultate aplicabile pe termen scurt, dar ea poate să ducă o economie înainte. Cercetătorii vin cu idei şi cer economiei să răspundă acestor idei. Internetul a fost descoperit la CERN, în Geneva, cu decenii în urmă; acum se creează la nivel global o reţea de calcul integrat, GRID, în care nu mai contează unde te afli, important e să existe o reţea mare de calculatoare conectate între ele şi astfel obţii o forţă de calcul foarte mare. Care ar fi rolul României într-un asemenea context? Bineînţeles, trebuie să se integreze în infrastructura europeană şi să participe la proiecte europene. Domeniul fizicii, de exemplu, în care lucrez, a ajuns la o anumită maturitate, este prima care a introdus globalizarea: nu mai există experimente de anvergură fără participarea mai multor state, de pe toate continentele. Şansa României este să participe la astfel de proiecte mari. La nivelul finanţării de la noi, abia ţi se poate oferi un bilet de avion şi o diurnă pentru participarea la un congres internaţional. Dar intrînd în astfel de proiecte mari, ai dreptul să ceri contracte economice şi să obţii finanţări de la companii interesate de cercetarea pe care o faci, iar rezultatele se pot aplica în ţară, ceea ce înseamnă dezvoltarea economiei. Ce s-ar face Europa fără România, din punct de vedere ştiinţific? Sigur, n-ar fi o mare pierdere. Poate că România e, în domeniul ştiinţei, doar un deget al Europei; nu mori fără un deget, dar nici întreg nu eşti. Liviu Voinea: Anul acesta, statul a finanţat cu 0,5 % din PIB cercetarea, iar firmele private au rămas la 0,2%, cifra de anul trecut. În statele europene şi în Agenda Lisabona este invers: două treimi din finanţare vin de la firmele private şi o treime de la stat. Dar lucrul cel mai rău este că, la noi, statul nu a finanţat aproape nimic în afara Bucureştiului, cifrele arată că finanţarea a fost de 0,05% în provincie, în timp ce firmele private au avut un anume echilibru în repartizarea banilor, iar tendinţele pentru viitor arată că unele companii intenţionează să-şi facă propriile centre de cercetare. Există o anume dependenţă a cheltuielilor private de cele publice: statul şi Uniunea Europeană pot arunca oricîţi bani pe piaţă, dacă nu-i aruncă unde trebuie, nu se creează un efect de antrenare. În programele FP4 şi FP5 ale UE, România a fost implicată în 460 de proiecte de cercetare cu finanţare europeană, dar numai 3 au avut aplicaţii industriale. Există disparităţi regionale nu numai în planul cercetării. Bucureştiul, de pildă, a ajuns la 55% din media UE ca venit, ceea ce e foarte bine, dar restul ţării se află la 34%, iar Nord-Estul României este cea mai săracă regiune a Europei. De asemenea, 5 dintre cele mai sărace 10 regiuni europene sînt din România, iar celelalte 5 sînt din Bulgaria. Aşa încît a gîndi în continuare strategii la nivel naţional este contraproductiv, e nevoie de programe regionale. Capra vecinului şi ironia istoriei Dumitru Sandu: Întrebarea fundamentală pentru România acestui moment este cum va absorbi fondurile în perioada care urmează. Este o întrebare întîlnită în mai toate dezbaterile. De ce totuşi această întrebare? Cred că fiecare moment istoric se caracterizează prin tipurile de întrebări care se pun. În anii ’90, întrebarea dominantă a fost de tipul ce?: ce instituţii facem, ce fel de societate ne dorim? Acum, întrebarea esenţială vizează instrumentele, este o întrebare de tipul cum?. La nivelul societăţii româneşti există un consens asupra multor probleme, dar există întrebări cu privire la natura instrumentelor care trebuie folosite pentru a rezolva aceste probleme. Dacă nu răspundem repede la aceste întrebări, vom trăi, aşa cum s-a întîmplat şi în anii ’90, o perioadă de oboseală din cauza prea multor strategii: actorii sociali şi populaţia nu mai vor strategii care nu au în spate mijloacele de aplicare. De aceea există tendinţa de a acorda atenţie întrebării cum?. Cum se face, aşadar, absorbţia de fonduri? Primul răspuns este: nu oricum. Există tendinţa de a crede că, dacă îi învăţăm pe oameni să facă proiecte pentru a solicita fonduri, am rezolvat problema. E o copilărie. Avem nevoie de soluţii structurale, de reducerea disparităţilor, de infrastructură, dar şi de instituţii care să funcţioneze. Aş accentua, de asemenea, o chestiune care pare academică, dar nu este: trebuie să învăţăm să răspundem direct, pragmatic, neideologic, la întrebarea de ce?. De ce avem problemele pe care le avem, de ce lucrurile merg prost? În materie de dezvoltare regională - temă extrem de importantă şi în Europa, şi în România - lucrăm cu indicatori care se fac de sus în jos, precum PIB pe locuitor, de exemplu, ceea ce e insuficient. Pentru a ajunge la problematica socială, e nevoie de un alt fel de măsurare, care să pornească de la nivelul localităţilor, aşa cum sînt ele. Avem nevoie de evaluări corecte în legătură cu ceea ce s-a făcut în România. Există mitul "bunelor practici", există ideea că se poate învăţa numai din bunele practici. Nu cred că este aşa. E adevărat, învăţăm din bunele practici - în primul rînd din România, căci există multe soluţii descoperite de oamenii locului privind spre Occident - dar e nevoie să învăţăm şi din proiectele eşuate. Or, foarte puţină lume discută despre proiectele eşuate. Mihail Neamţu: Am de făcut o invitaţie la reflecţie în legătură cu dimensiunea religioasă a societăţii noastre, pe care orice străin o poate sesiza ca venind dintr-o perioadă premodernă, marcat ortodoxă. Cred că există nişte presiuni de tip teoretic, argumentativ şi filozofic, pe care liderii societăţii civile, într-un mod simpatetic şi amabil, le fac asupra liderilor religioşi, în direcţia elaborării unei doctrine sociale. Biserica Ortodoxă Română este absolut remarcabilă prin această absenţă a reflecţiei asupra dimensiunii sociale a prezenţei sale publice. Bunăoară, noţiuni fundamentale precum acelea de subsidiaritate, prioritatea persoanei umane, drepturile comunităţilor locale de a decide şi de a reglementa anumite practici şi altele lipsesc dintr-o dezbatere care să sesizeze dinamica atît de dificilă a relaţiei dintre religios şi social. Daniel Dăianu: Nu numai Biserica nu are o doctrină socială, asta este nenorocirea. Cei care, de pe o platformă ideologică, clamează că se ocupă de probleme sociale nu au nici ei, de fapt, o doctrină socială. Dragoş Pîslaru: Nu este prima dezbatere, la care asist, cu privire la modul în care Ortodoxia se implică în problemele sociale. Am studiat atît teoria lui Huntigton privind modul în care diversele religii marchează anumite moduri de comportament, cît şi unele comunităţi în care valorile ortodoxe au avut o anume influenţă. Problema nu este de ordin religios: un ortodox poate fi mai harnic decît un protestant, la nivel individual. Dar dacă discutăm pe medii sociale şi dacă avem în vedere societatea românească, sînt alţi factori structurali care influenţează comportamentele sociale: în primul rînd, cei de natură istorică, privind modul de organizare societală. Economia, ca ştiinţă socială, a fost adesea lăsată deoparte. De foarte multe ori, am senzaţia că oamenii separă cunoştinţele economice de ceea ce trăiesc în viaţa de zi cu zi. Or, nu este aşa. Economia este o parte a vieţii de toate zilele, a deprinde cunoştinţe de economie înseamnă a contribui la binele tău şi al societăţii în care trăieşti. În momentul de faţă, deşi există carenţe de asistenţă socială şi probleme de viziune asupra doctrinei sociale, cred că ceea ce ar trebui să ne preocupe mai mult este ce putem face noi pentru noi. Cea mai bună asistenţă socială posibilă este aceea de a explora potenţialul propriu al fiecărui individ şi al fiecărei comunităţi. Conform sondajelor de opinie, patronii sînt priviţi negativ în societatea românească. Atîta timp cît un întreprinzător - care se presupune că îi serveşte social pe ceilalţi, le face viaţa mai bună - este privit negativ, lucrurile nu pot merge bine. Pe de o parte, aşadar, avem o problemă socială, trebuie să investim în social; pe de altă parte, avem nişte oameni capabili să-şi asume rolul de antreprenori şi să investească, dar ei uneori sînt frînaţi ori blocaţi în iniţiativele lor, chiar de către comunitate. Avem carenţe şi la nivel individual, şi la nivel de comunitate. În locul unui comportament favorabil dezvoltării, avem un comportament care susţine stagnarea. La nivel individual, predomină mentalitatea de tip "capra vecinului": dacă mie îmi merge rău, dar celuilalt şi mai rău, mă simt bine. La nivel comunitar, coalizarea grupurilor de interese există de obicei doar pentru a realiza captura statului în defavoarea maselor largi sau pentru a bloca, a pune obstacole. Cred că aceste probleme trebuie rezolvate la nivel educaţional, înainte de toate. Daniel Dăianu: Cred că un asemenea gen de discurs are un risc foarte mare. Noi privim la stocul de atitudine negativă din societatea românească, la ceea ce ne împiedică să europenizăm ce este de europenizat. Cred însă că trebuie să judecăm în termeni dinamici; dacă nu facem asta, o să tragem concluzia că "asta este România" - cu un venit de o treime din media UE, cu o infrastructură precară - şi o să devenim pesimişti. În raportul nostru, încercăm să detectăm nişte tendinţe, iar dacă ajungem la concluzia că, în ultimii ani, tendinţele pozitive prevalează asupra celor negative, înseamnă că există şanse. Nu ne putem însă aştepta la rezultate spectaculoase, e o fantezie să credem că vom avea altă Românie începînd cu 1 ianuarie 2007. Polonia şi Ungaria erau privite, acum vreo cinci ani, ca exemple pozitive. Nimeni nu îşi închipuia însă că vor avea problemele sociale şi chiar politice pe care le au acum, în pofida ratei de creştere economică. Nu e suficientă creşterea economică, pentru a avea un sistem politic sănătos şi stabilitate socială. Dacă ai manageri care cîştigă anual milioane de euro şi performanţele companiei stagnează, n-ai făcut nimic. Aud şi la noi discursul unor "fundamentalişti" care spun că economia este amorală, ea urmăreşte doar profitul. Dar economia face parte din societate, nu putem judeca separat, în paralel, economia şi societatea. Eu cred în ciclurile lungi, şi cred că în Europa asistăm la sfîrşitul unui ciclu al neoliberalismului, care a adus o anume vigoare pentru o perioadă, dar a şi eşuat pe anumite planuri. Ironia istoriei face însă ca, în momentul care trebuie să se ocupe de problemele sociale, pentru a echilibra societatea - căci dacă există o mare proporţie de excluşi, de marginalizaţi, aceştia pot provoca probleme -, presiunile economice globale, de ordin concurenţial, pun guvernele din Europa Occidentală, dar şi viitoarele guverne din România, în faţa unei dileme aparent de nerezolvat: pe de o parte, trebuie stimulată eficacitatea, pe de altă parte, trebuie găsite soluţii pentru susţinerea protecţiei sociale, astfel încît să nu apară o armată întreagă de nemulţumiţi. Liviu Voinea: Ironia este că, în momentul în care se cam termină cu fundamentalismul de piaţă în Europa Occidentală şi în SUA, el începe în România. În ce priveşte raportul dintre individ şi stat, dintre eficienţă şi protecţie socială, meciul nu începe de la zero. Avem 15% din salariile europene şi 60% din preţurile europene. Or, dacă începi un meci de la 3-0, nu te poţi aştepta să se termine cu 1-1. Principalul avantaj al intrării în Uniunea Europeană nu sînt fondurile europene, ci, în primul rînd, încetarea unui complex de inferioritate pe care l-am avut de mult timp şi, în al doilea rînd, participarea la luarea deciziilor, pentru că pînă acum am primit deciziile din afară. O idee pentru Europa Corneliu Bălan: O mare problemă este că în poziţii de decizie şi de conducere nu ajung oamenii cei mai educaţi, cei mai pregătiţi. Este o constatare valabilă nu numai în România. Există un "eşalon doi" care niciodată nu poate ajunge la puterea de decizie. Europa are o problemă în selectarea celor care ne vor conduce. În proiectele de cercetare pe care le conduc sînt în contact cu vreo 20-30 de profesori din multe ţări europene şi constat că şi ei au această problemă. În România e mai acută, desigur, dar este prezentă şi în celelalte ţări. Gabriel Istrate: Nu cred că perspectiva trebuie să fie sceptică. Cu rata de creştere economică pe care o avem, putem să devenim o nouă Irlanda în următorii zece ani. Iar avantajul competitiv pe care îl avem, cel al salariilor mai mici, nu poate ţine prea mult. Cercetarea ştiinţifică este cea care poate asigura o creştere pe termen lung. Asociaţia "Ad Astra", din care fac parte, a realizat o "carte albă" a cercetării ştiinţifice, iar situaţia în care ne aflăm nu este strălucită. În ansamblu, sîntem decuplaţi de cercetarea la nivel mondial şi foarte puţin vizibili în raport cu mărimea ţării. Diferenţa dintre America şi Europa este una de perspectivă. În SUA, cercetarea se realizează oarecum automat. Google şi alte companii de succes au pornit de la nişte cercetări de tip academic care şi-au găsit aplicaţii în lumea reală. Ceva de acest gen nu se poate întîmpla de sus în jos. Instituţiile din România trebuie reformate. În America, filozofia este de a optimiza rolul instituţiilor în societate. Universităţile din România, de pildă, trebuie reformate pornind de la o dezbatere a rolului lor în societate. Mi se pare că deocamdată universităţile servesc scopurilor unora dintre profesori, mai curînd decît societăţii. Universităţile sînt, apoi, foarte centralizate, nu favorizează diversitatea şi schimburile între departamente şi facultăţi. Nivelul finanţării a mai crescut, dar nu a crescut şi nivelul controlului: orice ban dat cercetării ştiinţifice este un ban care ar putea fi alocat sănătăţii sau infrastructurii, aşa încît el trebuie judecat după criterii de performanţă. Dacă e vorba despre cercetarea fundamentală, atunci ea trebuie evaluată după criterii acceptate la nivel internaţional. Dacă e vorba despre o cercetare aplicată, e nevoie de verificarea foarte clară a aplicabilităţii în producţie. Andrei Pleşu: Dacă vorbim despre integrare şi despre Europa, păţim şi noi ceea ce păţeşte Europa însăşi: discută foarte mult despre mijloace, despre instrumentar, despre ascuţirea cuţitelor. Plec de la o ipoteză utopică: să presupunem că totul o să ne reuşească - Uniunea Europeană se va dovedi un proiect bun, integrarea României se va produce în ritmul necesar şi fără drame şi vom ajunge la un moment dat, nu prea tîrziu, în punctul în care Europa va fi un ţinut omogen. În acel moment, va trebui să ne punem întrebarea: "Ce facem?". Am ajuns, în sfîrşit, la capătul drumului pentru care au lucrat economişti, legislatori, politicieni, ideologi. Ce urmează? Ce înseamnă capătul drumului în sens european? O bună administraţie, bunăstare distribuită în mod echitabil, un pic de antiamericanism şi, ca idee - căci trebuie să ai şi o idee - drepturile omului. Aceasta este Ideea, religia, sublimitatea Europei. Eu cred că drepturile omului, care sînt esenţiale - şi noi, în ţările din Est, ştim foarte bine acest lucru - sînt şi ele tot la nivel de instrumentar, sînt un strict necesar al convieţuirii. Nu cred că drepturile omului trebuie să devină ceva monumental. Ar trebui să se obţină firescul aplicării lor, pentru că altminteri ele riscă să devină un fel de umanism soft, care priveşte mereu către om ca spre o fiinţă aflată în pericol, care trebuie mereu apărată de multe asociaţii care trebuie să-i pună tot timpul cîrje. Încet-încet, riscul este să se creeze o fiinţă destul de anemică privind mereu după ajutor în stînga şi în dreapta. Mă tem că, la un moment dat, ne vom izbi de problema unei Europe fără scopuri - un fel de rezervaţie foarte agreabilă, în care totuşi va trebui să facem ceva. Vom avea un context fără text. Cine ne dă textul? Este o întreagă luptă de specialişti pentru crearea contextului. Întrebarea mea către specialişti este: care e textul? Ne gîndim măcar la asta în timp ce ascuţim cuţitele? Acum un an a avut loc la Berlin o masă rotundă cu invitaţi din toată lumea, care s-a numit "Un suflet pentru Europa". Totul avea un aspect optimist, dar într-o cheie minoră. Nu s-a înţeles pînă la urmă ce înseamnă să dai un suflet Europei. Dar o idee trebuie să-i dai. O substanţă, dincolo de buna convieţuire, trebuie să-i dai - deşi, recunosc, şi buna convieţuire înseamnă deja foarte mult. Prin urmare, mă întreb dacă nu e necesar să facem şi noi o dezbatere despre ce vom face atunci cînd totul a fost deja făcut. Această întrebare ar trebui să existe de pe acum, pentru a da o anumită culoare tuturor eforturilor noastre de a merge către ţintă.