Cap sau pajură? Muzeu sau piscină?

Scenariul 1

Concediu de achiziție culturală. În cuplu, cu sau fără verighetă. Cele două săptămîni în care serviciul rămîne în urmă cer o planificare minuțioasă, eventual și o analiză SWOT (Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats), ca acum douăzeci și cinci de ani. Nimic nu trebuie lăsat la voia întîmplării. Imprevizibilul se cere redus la minimum, deși unii eretici susțin că farmecul timpului petrecut departe de casă ține și de doza de neprevăzut a zilei. Dar știm ce pățesc ereticii. Planificatorul se ocupă judicios de calendar și nu lasă nimic acoperit. Și fiindcă timpul e resursa pe care nu poți s-o cumperi, el e gospodărit nemțește. Concediul se organizează cu rigoarea unui zbor pe Lună. Nu există fisuri, incertitudini sau echivoc. Fiecare zi are traseul și punctajul ei, îndeosebi pentru oamenii subțiri, flămînzi de sculptură, însetați de pinacoteci, arzînd pe altarul artei și gata să-și deschidă sufletul și mintea pentru a primi hălci imense de patrimoniu. Şi mai cu seamă dacă abia te-ai întors de la un seminar la care te-a trimis șeful și în cadrul căruia un lector a îngînat, cu un zîmbet superior în colțul gurii, mantra organizării înțelepte: He who fails to plan plans to fail.

În concediul de achiziție culturală, harta sau aplicația de pe telefon nu e un instrument de orientare într-un oraș pe care nu-l cunoști, ci ghidul mut care te ajută să ajungi la „obiectiv” pe drumul cel mai scurt. Cuvîntul de ordine e pragmatismul. N-ar strica și o plimbare? Ei, aș! Există priorități. Agenda fixată de acasă prevede pentru astăzi două muzee, patru catedrale și un palat. De plimbări ne arde nouă? Doar neisprăviții și inculții se plimbă. Şi, în fond, ce să vezi pe stradă? Dacă voiam să ne plimbăm, stăteam frumușel acasă și nu mai cheltuiam o poală de bani pe bilete de avion și cazare. Şi mai e ceva. O să ne întoarcem din concediu și o să ne întrebe colegii cum a fost și ce-am făcut. Cum ne-ar sta să le spunem că ne-am plimbat? Păi, nu ne-ar crăpa obrazul de rușine? Pe cînd așa, ținîndu-ne de programul stabilit cu o săptămînă înaintea plecării, avem ce să le povestim. Şi mai ales – mai ales! – ce să le arătăm. Fiindcă un concediu din care te întorci fără o mie de poze e un concediu în care n-ai fost.

Cu aparatul de fotografiat sau cu telefonul mobil, poza de concediu e documentul de omologare în fața prietenilor, vecinilor, manichiuristei și colegilor de birou. Turismul de achiziție culturală, respectiv galopul prin galerii și biserici, e în același timp un turism de adjudecare. Iar dovada adjudecării e fotografia. Dincolo de rostul ei prim, de proptea a memoriei, fotografia devine de la o vreme echivalentul legitimației de „turist profesionist” – o ocupație neprinsă în nomenclatorul de meserii. Turistul ultimelor decenii pierde fără să-și dea seama o componentă de statut. El nu mai știe (sau nu mai vrea) să fie călător. Turistul de azi pariază pe eficiență și suspendă plăcerea drumului încotro vezi cu ochii, fără trasee prestabilite, fără opriri obligatorii și fără fotografieri ale aceleiași statui din zece unghiuri. Turistul nu mai drumețește, ci vizitează și pune bife. Nu se răsfață, ci înghesuie acumulări. Chiar și atunci cînd se bucură în fața unui miracol al artei, are grijă să consemneze în gînd „obiectivul”: gata, l-am văzut și pe ăsta, îl trec în palmares.

Adjudecarea mai înseamnă un lucru: prezența vilegiaturistului în fotografie alături de opera fotografiată. Aici selfie-stick-ul ține astăzi loc de soț, soție, iubită sau partener. Important nu e portretul lui Velásquez, ci Mimi pozată alături de portretul lui Velásquez. Plus cascada de trucuri și găselnițe fumate de mult: Gigi, care împinge din răsputeri Turnul din Pisa, spre a-l readuce în poziția inițială, Marcela, care ține între degete Turnul Eiffel, Costel, care îl prinde pe după umăr pe Joyce sau joacă table cu Pessoa. Cînd imaginația devine debordantă, turistul cochetează provocator cu opera de artă: îi pune statuii lui Goethe un fular la gît sau o sticlă de Fanta în mînă, se plasează cu gura căscată pe direcția jetului care țîșnește din Manneken Pis, îi prinde o eșarfă de gleznă Mîntuitorului lui Michelangelo din Santa Maria Sopra Minerva. La urma urmelor, publicul trebuie cooptat la actul artistic, nu așa ne învață critica de artă? E un public participativ și inovator, departe de distanța cuviincioasă a altor vremuri.

La întoarcerea din acest tip de concediu, turistul mărturisește excedat în prima zi de serviciu: „Dragă, sînt frînt. Mi-ar trebui o vacanță”. Iar colegii rîd complezent, deși trei sferturi dintre ei l-ar arunca pe geam.

Scenariul 2

Concediu de relaxare și abandon. Tot în cuplu, tot cu sau fără verighetă. Grecia și Turcia par aici destinații favorite. Cea din urmă revarsă asupra clienților o ploaie de oferte de tip all-inclusive, iar de la un timp ultra-all-inclusive, strecurînd printre promisiuni o cvintă de stele la încadrarea hotelului, plus delicii care să însemne că all e cu adevărat all: mîncare la discreție, suplimente peste suplimente, jocuri și concursuri cu animatori profesioniști, trei piscine încăpătoare, saună, gimnastică de întreținere, masaj cu pietre fierbinți și cu roci vulcanice și așa mai departe. Odată ajuns la destinație, clientul nu mai are nici o grijă. El se livrează hotelului, urmînd ca personalul acestuia să se ocupe de permanenta lui răsfățare și de neîntreruptul lui huzur. I se pune o brățară la încheietură, ca la spital, dar asta nu trebuie să-i diminueze pofta de vacanță. E un simplu semn de recunoaștere. Hotelul – care de fapt nu e hotel, o, nu, Allah fie lăudat, e un resort – e înconjurat de-a stînga și de-a dreapta de mărăcini, buruieni și sute de metri de peisaj dezolant, ceea ce te obligă să stai cuminte în cameră și să vezi filme dublate în turcă sau să cobori la piscină. Dacă vrei totuși să pleci în oraș, apelezi la un dolmuș care te ia din fața hotelului și te duce în centru, în condiții care rivalizează uneori cu cele din Speed 2. Croazieră infernală, dar fără Sandra Bullock și Keanu Reeves.

Lumea le reproșează inutil turcilor că nu au simțul umorului. Cei din industria hotelieră (sau „resortiformă”) sînt glumeți prin definiție, mai cu seamă la all-inclusive. Cele cinci stele anunțate în pliant ar însemna cel mult trei într-un hotel austriac fără năzuințe superlative. În frigiderul din cameră stau tot felul de sticle pentru care e nevoie fie de tirbușon, fie de desfăcător. Ele lipsesc din dotare, ceea ce trezește în tine vechile reflexe din armată sau din diverse situații de viață, cînd deschideai sticla la ușă, la fereastra trenului sau pur și simplu cu dinții. Liniștea promisă – și de care vrei să profiți pentru un mic somn recuperator – se face țăndări din secunda cînd te întinzi în pat și închizi ochii. Geamul dă spre unul dintre locurile de joacă unde își lasă părinții copiii ca să poată bea un cocktail liniștiți. Prezența angajatelor care-i supraveghează pe copii și le stîrnesc glanda ludică declanșează urlete ca la Termopile, tropăituri cavernicole și o gamă de onomatopee cu adevărat all-inclusive.

Dar ești în concediu și scopul tău e relaxarea. Prin urmare, îți lași consoarta la masajul cu pietre fierbinți, cobori la piscină și profiți de ora cînd se distribuie unul dintre suplimentele evocate în ofertă, pentru care sînt deja douăzeci de oameni la coadă. Premiul e un fursec cît o smochină sau o smochină cît un fursec, fără ca asta să descurajeze pe cineva: în fond, produsul a fost plătit. Înarmat cu suplimentul, te întrebi apoi de unde faci rost de o bere. Sau de două. Sau de trei. Găsești locul – de data asta, contra cost, căci, din considerente la mintea cocoșului, alcoolul e non-inclusive la all-inclusive – și pe urmă, cu berea în mînă, te întinzi lîngă piscină, pe un beton primitor ca un ajutor de călău saudit. La trei centimetri de nasul tău stă subsuoara păroasă a altcuiva. Şoldul ți se atinge de șuncile unui vecin care pare fiert în ulei. Trebuie să fii atent cum te miști, concentrația de turiști e îngrijorător de mare. Bine măcar că aici, în Turcia, ai scăpat de românii tăi bădărani și zgomotoși. Sau cel puțin asta crezi pînă cînd un bombardier se așază între tine și soare și te interpelează de sus: „Bre, e-adevărat că s-a dus Şumudică la CFR?”. O idee ar fi să te dezlipești de beton (dacă mai poți), să mergi treizeci de metri, să treci printr-o cortină de leandri și să ajungi, ca prin dulapul din Narnia, pe o plajă cu nisip ca făina, la cîțiva pași de o Egee limpede și caldă. C’ești copil? Păi ce, ai plătit să stai pe malul mării? Nu, ai plătit pentru piscină, așa că stai la piscină, la un loc cu alte sute de mușterii. Nu uita, ești la all-inclusive.

Așa că bei o bere. Încă una. Şi încă una. Şi curge transpirația pe tine.

În ziua următoare bei o bere. Încă una. Şi încă una. Şi transpirația își vede de cursul ei.

După o săptămînă te întorci. Iar cînd te întreabă colegii cum a fost, bombezi pieptul și glăsuiești trufaș: „Supermeserie, nene. Ca la all-inclusive”.

Jurîndu-ți în gînd să nu mai faci așa ceva nici amenințat cu Siberia.

Radu Paraschivescu este scriitor.