Camerele pline creează multă securitate și, uneori, tot atîta fragilitate...
„Cînd copilul a fost doar un copil,
A venit timpul pentru aceste întrebări:
De ce sînt eu eu, și nu tu?
De ce sînt aici, și nu acolo?
Cînd începe timpul și unde se termină spațiul?
Există viață sub soare? Nu e doar un vis?“
Peter Handke
Pare imposibil azi să mai căutăm conotațiile religioase adînci pe care le au sărbătorile cînd spiritul lor (parcă dintotdeauna) a fost numai de extracție economică și socială. Apoi, e cît se poate de limpede că întregul context îmbracă haina plină de noroi a comerțului care mai degrabă alienează decît încîntă. Și mai e preambulul sau așa-zisa „febră a sărbătorilor“, mai degrabă motiv de anxietate decît de jubilație. Crăciunul e un paradox în sine, căci e straniu să ne imaginăm cum o sărbătoare care are în centru o naștere cît se poate de umilă și austeră e înghițită de consumerismul compulsiv. Pe de altă parte, dincolo de aceste ritualuri protocolare excesive, cronofage și absolut gratuite, mai există întîlnirile vii cu oamenii, discuțiile sustrase de sub exigențele timpului. Iar dacă e să abandonăm atitudinile prăpăstioase în ceea ce privește Crăciunul sau alte ocazii festive, cred că sensul lor ar trebui căutat aici, nu în hățișul de pregătiri infinite, ci în chermezele unde timpul e blînd, unde se șterg toate frontierele și care, de multe ori, sînt un pretext pentru cele mai sincere discuții și comportamente. Sărbătorile sînt un moment bun pentru intimitate și poate că tocmai această intimitate pe care o prilejuiește tot contextul creează, paradoxal, cînd o căldură securizantă, cînd un vertij psihologic. Camerele pline cu oameni supun la un exercițiu delicat și prilejuiesc momente de reflecție uneori crude și inconfortabile: Cît de real e ceea ce trăim? Unde se situează viețile noastre în marea schemă de convenții și așteptări familiale? Care sînt limitele instituției sacre numite familie? Cît de mult ne dorim să fim aici și nu acolo? Cît de mult ne dorim să fim noi noi și nu altcineva? Unde sîntem și unde ne este locul, de fapt? Cît de mult masa de Crăciun se rezumă la stresul chestionării despre inadmisibilitatea unei vieți nearanjate la aproape treizeci de ani? Cît de absenți putem fi de multe ori chiar în sînul familiei?
Stresul real al sărbătorilor adesea se află dincolo de ușile magazinelor, dincolo de cozi, beteală și rețete tradiționale. Deși tindem să ne raportăm cu multă asertivitate la ritualul Crăciunului – și pe bună dreptate –, cumva, momentul „de a fi împreună cu“ aneantizează tot ce a fost înainte și ce urmează. Pentru unii, e la îndemînă și un paravan bun să legăm haosul din Ajun de aspectele cele mai vizibile și neplăcute pe care le implică acest act social și familial pentru a obscuriza adevăratele generatoare și mobile ale „stresului“. „A fi împreună cu oamenii de sărbători“ se traduce prin momentele în care developăm imagini din viețile noastre mici la o masă. Pentru un om de aproape treizeci de ani, cu o situație socială fragilă și care ridică suspiciuni, „stresul sărbătorilor“ se resimte la alt nivel. Nu e alergătura, nici pozele de familie cu copiii, nici măcar potrivirea betelii sau conținutul de orez din sarmale. Există oameni pentru care stresul arată altfel. Îmi amintesc aici de una dintre povestirile volumului Zile de Crăciun. 12 povestiri și 12 rețete pentru 12 zile de sărbătoare de Jeanette Winterson. O tînără încercată de singurătate și neliniști în cele 12 zile de sărbătoare vede Crăciunul asemenea unei perioade „care reglează lupa ce se focaliza asupra lucrurilor importante în viață (slujbă bună, familie, bani... și mai mulți bani)“. Dacă ai toate acestea, te poți simți deosebit, apreciat de familie și satisfăcut în cele 12 zile de sărbătoare. Dacă nu le ai, te simți ca un outsider și ajungi în strîmtoarea de sfaturi și bune practici ale familiei pentru a le avea cît mai curînd. Așa ajung cumva camerele pline cu oameni un ocean de neliniști și dezamăgiri la care asistăm absent, asistăm la viața noastră acolo, fără să fim acolo, dorindu-ne să fim în altă parte, cu altcineva, într-un alt timp, în alte locuri.
„Stresul sărbătorilor“ nu începe la cozile din magazin, nu se rezumă nici la lungile așteptări din gări sau aeroporturi și nici măcar la cadouri, dichis sau alte accesorii cu care le cosmetizăm. Poate e impropriu să numim mesele inconfortabile în familie un stres, ci mai degrabă e vorba de anxietatea pe care o creează camerele pline cu oameni apropiați și atît de străini totodată. A fi singur și totuși a suporta tot zgomotul. O singurătate mult prea zgomotoasă, cred, sînt sărbătorile sensibililor, ale oamenilor singuri, ale oamenilor fără copii, ale divorțaților, ale oamenilor în zigzag, ca să-l citez pe David Grossman, ale căror vieți nu îmbracă nici un șablon oval, nici unul pătrat. Sărbătorile sînt stresante atunci cînd ceilalți, fie și apropiați, încearcă să ne deslușească prezentul și viitorul, înlăturînd poleiala de pe viețile noastre, lucruri care laolaltă ne fac să visăm teribil de mult la un Crăciun în singurătate și tihnă.