Calităţile plagiatorului

În general, ni se spune că plagiatorul nu ştie ce face, că uită sau ignoră, că pică în capcana maniei sale, dar nici pe departe una ca asta. Plagiatorul ştie exact despre ce e vorba: îl pune pe cititor în primejdia de a-i citi secretul şi îl înşală nu atît prin secret, cît prin conştiinţa că există un secret. Ca acele imagini complicate care se văd pe covoarele orientale şi care, în întreţeserea lor magnifică, nu arată decît dintr-un anumit unghi o imagine necunoscută de nimeni.

Plagiatorul este un jucător. Un jucător care îşi pune viaţa rămăşag. Şi care-i ia pe ceilalţi drept spectatori la jocul său. Care-i tulbură, îi provoacă sau îi bruschează, depinde. Uneori, îi face să se încaiere, să se certe, să se insulte, să se rănească. Cititorul duce viaţă grea cu plagiatorul. Prieteniile se clatină, complicităţile izbucnesc. Totul e pus din nou în joc. Plagiatul nu este imperiul falsului, cum se crede: dimpotrivă, e imperiul celui mai adevărat decît adevărul, al adevărului primejdios. Nu e o şuşoteală, e o gherilă, ca şi cînd plagiatorul ar lăsa în urma sa o baterie de mine antipersonal. Unele ţări sînt astfel minate, iar cadavrele ies la iveală după o sută de ani. Plagiatorul este un derbedeu, fără îndoială, dar poate că el e singurul inocent din joc. Cel care aduce cu sine bănuiala, care spune nu înşelătoriilor, compromisurilor, aranjamentelor comediei sociale. Cel care spune: creaţia nu e de inspiraţie divină, cartea e un comerţ, iar legea morală – un profit. Deci, asumaţi-vă plagiatele! Nu vă lăsaţi înşelaţi de sirenele cenzorilor, ale puritanilor, ale profesioniştilor indignării virtuoase. Vreţi drepturi de autor? Prostii! De fapt, nu furaţi nimic, faceţi doar să circule textele, pasaţi cuvintele, nu le ţineţi pentru voi, daţi-le mai departe altora. Nu vă închideţi în plagiat... asta speră lumea de la voi. Nu vă refugiaţi în umbra culpabilităţii. Faceţi dumping, plagiaţi o mie de cărţi, dansaţi!

Cine a spus că e de-ajuns să plagiezi ca să-ţi reuşească plagiatul? Oare, din îmtîmplare, ar fi suficient să luăm o esenţă de lemn pentru a face o vioară? Fie ea şi de arţar? Nu contează plagiatul, totul depinde de ce facem cu el: asta e singura regulă. Prin urmare, plagiatorul urmăreşte să strălucească, turul său de forţă va fi aplaudat. Altminteri, s-ar spune: e un plagiator care nu ştie să scrie. Deoarece plagiatul cere calităţi eminente: agilitate, competenţă practică, curiozitate, tandreţe pentru scris, lectură atentă, exactă, afinitate sentimentală, infinită iubire pentru frază. N-are nimic de-a face cu ţapinarul, cu barbarul care ne este descris. Plagiatorul trebuie să-şi manifeste singularitatea, să fie fericit de alegerea sa, trebuie să dea dovadă de o extremă delicateţe, în pofida asprimilor lui, să se joace cu impalpabilul, să scoată la iveală sentimente, să copieze un gest, o coafură, o rochie, să mîngîie un obraz şi să fugă. Da, pentru asta, chiar e nevoie de un talent nebun. 

din Apologia plagiatului, traducere de Mădălin Roşioru, Editura ART, 2009