Călătoria lui Sergiu Al-George
— doctorului Eusebiu Munteanu —
Dumnezeu l-a chemat la Sine pe Sergiu Al-George într-un ceas luminos al vieții acestuia, într-un ceas de împlinire. De curînd îi apăruse ultima carte, Arhaic și universal, destinată unei străluciri postume în conștiința culturii românești. Abia de cinci zile se întorsese de la un congres internațional de sanscrită care a avut loc la Varanasi (Benares), în India. [...]
Priveliștea lacului cu lotuși pe care o avea de pe terasa camerei lui de hotel era atît de mirifică încît îi părea ireală; totul se desfășurase sub o atît de armonioasă și împlinitoare zodie, încît se întreba (mi-a repetat aceasta de trei sau patru ori luni seară, cînd am luat masa la el) dacă nu e cumva un semn, o premoniție a trecerii dincolo (lotusul e și simbol funerar, spunea el). Sentimentul acesta l-a avut în continuare pe drumul de întoarcere, în avionul de la New Delhi la Roma, din care, zburînd sub constantă lumină diurnă, în sensul invers rotației Pămîntului, a putut contempla, timp de nouă ore, cu o vizibilitate perfectă, itinerariul eroului său favorit Alexandru cel Mare, din India pînă la Marea Mediterană. Același sentiment de euforie ambiguă și premonitorie i l-a dat și popasul la Roma, unde prin grija guvernului indian i s-a rezervat cea mai luxoasă cazare cu putință, pe care el, intelectual român dedicat nerentabilei îndeletniciri a erudiției și meditației, nu și-o putea atribui nici în visurile cele mai improbabile. Îl aștep-tau, în viitorul apropiat, o călătorie de studii de trei luni în Germania Federală și alta la Philadelphia. Pentru sistemul de interpretări simbolice, în care credea și pe care îl desfășura cu o desăvîrșită coerență, toate acestea erau pline de semnificație. Trecerea prin Cetatea Eternă, respectiv prin centrul lumii, perspectiva deschisă a călătoriei ca atare, iar la capăt Philadelphia, ceea ce înseamnă textual „iubire de frate“, sintagmă definitorie pentru Sergiu -Al George, toate acestea puteau fi, în interpretarea lui, semne ale trecerii dincolo.
Trecere căreia i s-a supus cu totală liniște. În seara de marți, vorbind la telefon, și-a lăsat interlocutorul să-i audă ultima suflare; apoi nimic.
Deși iubea mult viața și bucuriile ei, Sergiu Al-George nu avea frică de moarte. Aceasta explică și fermitatea ireproșabilă a caracterului său. Prea fireasca noastră teamă de moarte e cauza micilor sau marilor noastre lașități și tranzacții, cu totul și cu totul străine lui Sergiu Al-George. Acest admirator al lui Novalis, al lui Poe și al lui Eminescu avea față de ideea morții o atitudine de consimțire. În viziunea lui moartea nu era macabrul schelet cu coasa, ci romanticul înger al morții. De aceea Dumnezeu, chemîndu-l seara trecută, i-a îngăduit să treacă fără zbucium și fără durere.
Pentru noi, cei rămași, durerea va fi de acum înainte. Noi, prietenii lui apropiați, abia dacă ne dăm astăzi întrutotul seama ce va însemna lipsa lui: o vom simți din ce în ce mai greu. Omul acesta avea cu adevărat cultul prieteniei, avea o vocație a prieteniei de o irezistibilă și încîntătoare vibrație; aș îndrăzni să o numesc o poetică a prieteniei. Marea lui inteligență era însoțită de o tot atît de mare candoare, aproape incredibilă la un om cu care viața nu a fost blîndă, deși el a iubit-o mult. Prietenia noastră s-a legat la închisoare, unde el fusese trimis pentru că în „obsedantul deceniu“ îl citea și comenta pe Mircea Eliade, făcînd să-i circule cărțile, și pentru că publicase studii de indianistică în revistele de specialitate din Occident. Acolo, la închisoare, am înțeles împreună sensul experienței noastre ca o coborîre inițiatică „în infern“, iar dialogurile noastre de acolo, despre filozofie, viață, dragoste, literatură, lume, ne dădeau o certitudine de libertate și forță pe care salariații locului nu izbuteau să le biruie.
Sergiu, omul de studiu și de bibliotecă, exegetul spiritualității indiene și al tehnicilor detașării, nu disprețuia plăcerile terestre, mesele suculente și vinul cel de soi bun, prilejuri de comuniune prietenească. Îi plăcea soarele amiezii de vară, marea albastră, cherhanaua și curțile cu flori de la 2 Mai, iubea străzile din vechile cartiere ale Bucureștiului, îl încîntau discuțiile cu femeile de la care tîrguia la piață, iubea lumea și viața, contemplîndu-le cu privirea lui deschisă, francă, cu surîsul inimos etalat pe simpatica lui figură asiatică. Era modul lui de a-și exprima adorația și gratitudinea față de toate frumusețile Creațiunii. Nu ura decît ceea ce le călca în picioare. Dar atunci ura puternic și intratabil.
Poate păcătuiesc, dar n-am nici o îndoială: Dumnezeu l-a primit de îndată la sine pe acest mare suflet.