Căile încurcate ale antimitocănismului
O teorie deja veche din ştiinţele limbii ne avertizează să nu ne imaginăm cuvintele ca pe cioburile unei oglinzi care, în întregul ei ideal, ar reflecta Realitatea. Mai potrivit este să ni le concepem ca pe nişte instrumente, pe care le folosim ca să "facem lucruri". Adică să intervenim asupra realităţii sau să conferim statutul de "realitate" unei interpretări a lucrurilor care ne convine. Folosul unei asemenea viziuni devine evident atunci cînd avem de-a face cu vocabula "mitocan". În acest caz, este de la început imposibil să ne închipuim o noţiune "neutră", cu valoare descriptivă. "Mitocan" este o etichetă, or, o etichetă presupune, în mod esenţial, relaţia dintre cel ce o lipeşte şi cel căruia i se lipeşte. La rîndul său, actul etichetării ne spune, în principiu, mai multe despre subiectul său, despre "etichetator", decît despre obiect, adică despre "de etichetat". Chiar istoria termenului ilustrează acest adevăr. "Mitocan" vine de la "mitoc", biserica în jurul căreia se coagula un cartier (adică, în sensul vechi, o mahala). Printr-o metonimie, mitocul ajunge să exprime spiritul întregii comunităţi, care, mai tîrziu, e identificată cu o întreagă clasă mijlocie ce începe să se manifeste în spaţiul public, trezind dispreţul, dar şi suspiciunea elitelor tradiţionale. Din perspectiva acestora din urmă, "mitocan" devine un termen peiorativ, menit să-i admonesteze şi să-i amendeze pe cei care, fără a fi "bine-născuţi", îşi uită locul şi lungul nasului. "Mitocan" este cuvîntul din limba română care seamănă cel mai mult, prin sens şi destin, cu occidentalul "burghez". Acesta din urmă denumeşte, la origine, nu atît pe locuitorul unui burg, al unui oraş-cetate medieval, ci pe cel ce participa, cu onoare, la comunitatea cetăţenilor, adică a oamenilor egali şi liberi. De aici, a ajuns să denumească întreaga stare a treia, iar apoi, dispreţul etico-estetic faţă de aceasta, al celor ce se considerau moştenitorii sociali, politici sau spirituali ai aristocraţiei. Această evoluţie semantică a fost luată mult timp drept simptomul unui proces real: transformarea vechilor clase orăşeneşti într-o categorie umană astfel condiţionată încît să ilustreze, în masă, lăcomia şi insensibilitatea morală. Este însă mult mai probabil că evoluţia noţiunii de "burghez" către statutul de invectivă ne vorbeşte despre căile de transmitere, în modernitate, a unei culturi aristocratice a orgoliului şi aroganţei "eroice". Ipoteza mea, e adevărat, incomplet verificată, este că termenul autohton de "mitocan" a cunoscut o transformare semantică radicală în momentul cînd s-a întîlnit, în limbajul public, cu un concept importat, la distanţă în timp, din vocabularul Revoluţiei franceze. Cel de classe mitoyenne. Adică, efectiv, clasă de mijloc. Asemănarea fonetică, absolut întîmplătoare, între cele două, dar şi o oarecare apropiere semantică au asistat naşterea "mitocăniei" ca - dacă putem spune astfel - insultă conservatoare modernă. Întrebarea care se pune pentru mine este: de ce "mitocan" a supravieţuit cu atîta vigoare în limba română contemporană? O primă explicaţie, cam elementară, dar nu lipsită de eficienţă, ţine, din nou, de sfera atingerilor semantice întîmplătoare: prin asociere, cuvîntul ne trimite la "tocană" şi la imaginea plastică a cuiva cu obiceiuri alimentare cvasiporcine, tocmai bun pentru a întrupa ideea platoniciană a Nesimţirii. Pe de altă parte însă, cuvîntul supravieţuieşte adăpostindu-se la intersecţia paradoxală a două curente (aproape) opuse ale sensibilităţii noastre sociale. Pe de o parte, "mitocanii" şi "mitocănia" lor ne trimit la procesul de rezistenţă la comunism, nu prin civism, ci prin civilitate. Clasele urbane, educate şi occidentalizate, nu au supravieţuit doar prin adaptare pasivă la statul de tip sovietic, ci şi printr-un fel de simţ al subvertirii sistemului prin valorile politeţii şi benevolenţei. Avînd sentimentul că noul regim reprezenta asaltul asupra societăţii al declasaţilor capabili de orice ca să se căpătuiască, aceste clase au aplicat strategiile dintotdeauna ale civilizaţiilor "bătrîne" în faţa cuceritorilor barbari. Au încercat să trezească interesul şi apoi fascinaţia pentru rafinamentele comportamentale, să inducă, treptat, ruşinea faţă de starea de barbarie şi dorinţa de autoşlefuire. Într-o jumătate de secol, această strategie s-a dovedit cîştigătoare: aproape că nu există copii de securişti şi activişti care să nu-şi fi depăşit părinţii în ceea ce priveşte urbanitatea şi educaţia, şi care să nu se ruşineze, dacă nu de cruzimea, măcar de "mitocănia" generaţiei precedente. Acest proces continuă, sub altă formă, şi astăzi, cînd educatori autohtoni sau occidentali trudesc, modeşti, neştiuţi, pentru ca, mîine, fiii şi fiicele "oligarhilor" noştri contemporani să realizeze corupţia, lăcomia, nesimţirea şi "mitocănia" genitorilor lor. Strategiile de construcţie a "mitocăniei" şi de culpabilizare a "mitocanilor" au însă şi o altă istorie. Dincolo de insinuarea continuă a "civilizaţiei curteneşti" pe care am văzut-o, mai sus, ca megatendinţă a istoriei noastre sociale, un alt proces de termen lung care interesează tema noastră este efortul elitelor culturale, al intelectualilor umanişti, de a-şi păstra privilegiile sau măcar vizibilitatea, într-o societate caracterizată de avansul democraţiei, tehnologiei şi comerţului. Această luptă începe încă de la 1900, traversează, în forme contorsionate, perioada comunistă, şi continuă, cu toată vigoarea, sub ochii noştri. Esenţa strategiei intelectualilor este aceea de a lega, atîta cît se mai poate, ierarhia suflet-trup sau spirit-materie de ideea de ierarhie a prestigiului social. În această logică, din moment ce spiritul e superior materiei, profesiunile care pretind că au de-a face cu el trebuie să precumpănească, în respectul oamenilor, asupra celor ce se ocupă de "josul material". Instrumentul cel mai eficient pentru a impune un asemenea respect nu este argumentul direct, ci continua culpabilizare, picurarea în suflet a îndoielii şi dispreţului de sine, inducerea unui sentiment al distanţei mistice în raport cu Cultura. Cel aflat în afara acestui cerc magic, "mitocanul", trebuie să simtă că nu e decît o masă inertă. "Mitocanul" nu e, ca în viziunea anterioară, un barbar, periculos pentru, şi totuşi nu impermeabil la, civilizaţie. Pentru intelectualul-"cleric" care trebuie să-şi apere privilegiile, "mitocanul" reprezintă materia brută şi amorfă, specia celor care, ca în calvinismul radical, au fost damnaţi de la bun început, fără vreo şansă de a-şi modifica soarta. Mi-am propus să fiu descriptiv şi non-implicat în raport cu aceste două moduri de a construi "mitocanul" şi, în consecinţă, de a-l combate. Şi totuşi, în final, nu mă pot abţine să nu emit cîteva judecăţi. În favoarea antimitocănismului insidios, subversiv-curtenitor, aş spune că e benefic, ba chiar necesar. Însă nu e şi suficient. El tinde să reducă problema moravurilor la cultivarea manierelor şi nu pare deloc, luat în sine, o sursă de curaj civic. Altfel spus, nişte cetăţeni mai mitocani, dar capabili să-şi apere libertăţile pot fi preferabili unora şlefuiţi, dar abulici în raport cu drepturile şi responsabilităţile lor. În favoarea antimitocănismului militant, aş spune că radicalismul lui, chiar atunci cînd e necritic, poate reprezenta un agent al schimbării. Însă în momentul cînd atinge sentimentul elecţiunii divine şi dispreţul faţă de masele "fără suflet", este foarte probabil că atinge un nivel de brutalitate morală şi mintală sensibil egal cu cel al "mitocanilor" pe care-i combate.