Caietul de la Venus
Habar n-am cum de reuşiseră pensionarii din blocul meu să fie abonaţi la „caietul“ de la Venus – minimarket. Cum toate acele doamne venerabile, în general ciufute, posesoare de bichoni sau pechinezi, aveau privilegiul de a obţine pîine, zahăr, banane, cafea şi alte fleacuri fără să scoată bani din buzunar, urmînd să plătească „la pensie“. Cum toţi acei domni respectabili beau aproape în fiecare zi bere pe datorie. Însă pe „caiet“ nu erau doar ei. Mai era Giani, băiatul de la punctul termic, căci doar trebuia şi el să mânînce un parizer cu pîine, chiar dacă nu mai avea nici un chior înainte de salariu. Doar nu erau să-l lase pe bietul om muncitor să moară de foame… Mai erau şi Costică, omul de serviciu al blocului, dar şi nevastă-sa – conturi separate. Nu puteau să-şi înceapă ziua şi să se apuce să măture fără cafea „la plastic“ şi citirica ce dă energie (de regulă, coniac Cava d’Oro). Două citirici: citirica ei şi citirica lui, că nu amestecau băuturile. Şi mai erau şi cei doi domni de la „Reparaţii încălţăminte şi obiecte dinpiele“, magazinul de alături. După ora 2, ei nu mai lucrau fără bere „la picior“. Dacă încasau banii de la un cojoc plăteau, dacă nu, „data viitoare“. Dacă nu aveau comenzi şi şomau, îşi beau doar tacticos berea, visînd la vremuri mai bune.
Timp de doi ani, am tot urmărit acest „comerţ“ special de la Venus. Părea că totul merge perfect: toată lumea consuma aparent pe gratis, dar minimarket-ul nu dădea faliment. Începusem să mă întreb ce calităţi trebuie să ai, în calitate de muşteriu, ca să ocupi un loc fruntaş pe „caiet“. Pînă unde se poate ajunge cu datoria. Dacă se poate plăti în rate. Şi tot aşa. Nu de alta, dar mă bătea şi pemine gîndul, dar nu pentru pîine sau Cava d’Oro. Cel mai mare stres înainte de salariu era să rămîn fără ţigări şi observasem că ţigări pe datorie se dădeau cu duiumul – lui Giani, Kent 8, pentru Costică, Viceroy, iar domnii de la „obiecte din piele“ fumau Marlboro ca şerpii.
La Venus erau două fete, în ture, şi„şeful“, pe care nu-l vedeai niciodată. Îmi închipuiam că „şeful“ ştia de afacerea „caietul“ şi cerea periodic informaţii despre datornici. Pensiile locatarilor din bloc, salariul lui Giani de la punctul termic, cel al lui Costică, cojoacele rupte atîrnate pe umeraşele din prăvălia de alături reprezentau garanţii că banii de pe „caiet“ se vor recupera odată şi odată. Pe mine, de pildă, cum ar fi putut să mă verifice? Să le spun că lucrez la un trust de presă? Nu, nu părea ceva serios.
Totuşi, de-a lungul timpului, făcusem ceva vînzare la Venus şi nu cumpărasem doar ţigări. Asta nu reprezenta oare o garanţie că eram un muşteriu de încredere? Plătisem chiar şi cu cardul, iar omul cu card se presupune că e stabil financiar, nu-i aşa? Că doar de-aia are card, ca să încaseze bani. Abia atunci mi-am dat seama că nu doar un venit fix era singura condiţie ca să te insinuezi pe „caiet“. În plus, trebuia să fii un bun vecin. Ciufutele doamne pensionare se umpleau de zîmbete cînd treceau pragul de la Venus, mai că nu-şi puneau bichonii şi pechinezii să facă numere de dresură, ca la circ. Domnii pensionari intrau cu „Săru’ mîna“ şi cu „Ce bine arătaţi azi, domnişoară!“. Mai trebuia să fii şi un bun cetăţean. De pildă, Costică, dar şi nevastă-sa, atunci cînd nu erau beţi şi se luau la harţă, măturau în faţa minimarket-ului pe gratis. Domnii de alături le reparau cizmele fetelor de la Venus tot pe gratis, că e bine să ai o relaţie la încălţăminte şi obiecte de pielărie. Cît despre Giani de la punctul termic, o fi ştiut şi el să repare vreo ţeavă, ceva.
Tot gîndindu-mă la asta, mi-am dat seama că eu n-am nimic de oferit la schimb. Aşa că m-am hotărît să mă împrietenesc cu vînzătoarele. Cea de dimineaţă era mereu grăbită şi agitată, nu era genul meu. Cea de seară, grăsuţa, era molatecă, visătoare şi mofluză, şi aveai senzaţia că trăieşte într-o continuă plictiseală. La fiecare măr cumpărat, am început să lungesc conversaţiile cu ea. Despre vreme, despre Calea Moşilor, despre nu ştiu ce serial de la televizor, despre salariul ei mic. Desigur, i-am spus că lucrez la un trust de presă, ca să mă asigur, dar n-a impresionat-o prea tare. M-a întrebat dacă l-am văzut pe Cătălin Botezatu în carne şi oase. N-am putut s-o mint şi i-am spus că nu. Dar într-o seară ploioasă de noiembrie, cînd era într-o dispoziţie nostalgică, mi-a povestit, aproape fără nici o introducere, despre momentul tragic de acum patru ani cînd îi murise mama. Am ascultat-o dînd din cap cu tristeţe aproape o jumătate de oră. Cum s-a chinuit cu ea, cum a dus-o prin toate spitalele şi au văzut-o toţi doctorii pînă cînd n-au mai avut ce să-i facă. Cîtă mizerie era în saloane, cîte şpăgi a dat la asistente! „Şi degeaba“, a încheiat ea cu un oftat. A tăcut, mie aproape că mi-au dat lacrimile, chiar mă impresionase povestea, în fond, era vorba despre moartea unui om. Însă după ce am ieşit din magazin, m-am gîndit: după ce împărtăşeşti o asemenea amintire, e aproape imposibil să nu-i dai unei amărîte de fete fără ţigări un pachet pe datorie şi să n-o treci pe „caiet“.
La puţină vreme, s-a întîmplat şi nefericitul eveniment. Seară, frig, ceva mărunţiş numărat obsesiv, dar care nu însuma mai mult de cinci lei, pofta de a fuma care devenise incontrolabilă. Se mai întîmplase şi în trecut şi de obicei mergeam la „bărbos“, la un butic non-stop. „Bărbosul“ mă înţelegea, doar şi el era fumător, deşi, de fiecare dată, privirea lui era reprobabilă sau doar mi se părea mie. Însă, în seara aceea, buticul era închis. Singura mea salvare rămăsese grăsuţa. Nu ştiu alţii cum sînt – de pildă, am un prieten care, atunci cînd se mută într-un nou cartier, în prima săptămînă reuşeşte să facă datorii la trei magazine. Însă cînd e vorba de mine, nu pot să descriu sentimentul de tristeţe, de apăsare şi de mizerie umană, în general, pe care îl am atunci cînd nu pot plăti pentru ceva de care am nevoie. Este mai rău decît dacă aş cerşi.
Mă apropii tiptil de Venus şi o vreme mă învîrt prin faţa magazinului nehotărîtă. O privesc pe grăsuţă prin geam, stă la tejghea şi nu face nimic, ca de obicei, stă cu mîinile adunate în poală şi se uită în gol. Încep să transpir nervos şi-mi promit că voi încerca să mă las de fumat. Dar nu acum, nu în aceste condiţii. Pînă la urmă, intru şovăind. După mine, intră un alt client. Mă uit la rafturi şi aştept să plece. Apoi, preţ de un minut, mă holbez la faţa fără expresie a grăsuţei, la ochii fără nici o scînteie. Fac un efort şi-mi spun poezia învăţată de acasă, cu „o mare rugăminte“, „dacă se poate“, „pînă mîine seară“. Răspunsul e sec, nimic nu se citeşte pe chipul ei: „Nu pot. Nu ne lasă şeful“. Plec, cu sentimentul că sînt o ratată şi jurînd că n-o să mai calc niciodată pe la Venus (ceea ce am şi făcut) şi că n-o să mă mai emoţionez niciodată la povestea unei grăsuţe insensibile despre cum i-a murit mama. Nu înţeleg cum, în România, pentru unii a face datorii este ceva firesc, iar pentru alţii se poate transforma într-o traumă.
Cînd minimarket-ul Venus a dat în sfîrşit faliment, doamnele pensionare au lăcrimat: „Ce magazin bun era!“. Apoi s-au obişnuit treptat cu ideea că Mega Image-ul care i-a luat locul nu dă nimic pe datorie.