Ca un arhipelag în derivă: satele României
Cum mai sînt satele României de azi? Ca un arhipelag în derivă*. Derivă față de ce? – veți întreba imediat. Față de un țărm în mișcare dat de nivelul de aspirație de a trăi „ca afară“, cît mai aproape de țărmul european al secolului XXI sau, mai modest, ca la orașul dezvoltat din apropiere. Este o aspirație cîștigată și din drumurile tot mai dese în străinătate, la lucru, rude sau prieteni. Nu numai, însă. Aspirația a apărut și din faptul că satul românesc este unul dintre cele mai „depărtate“, în context european, de nivelul de civilizație materială de la oraș. Și nu vorbim aici de un oraș îndepărtat, ci de cel apropiat, tot din România. Faptul a fost posibil, dacă limităm evaluarea numai la perioada postdecembristă, și datorită inerției administrativ-politice de a nu face nimic pentru a reduce decalajele dintre traiul la oraș și cel de la sat.
Azi, ca și ieri, satele de aici sînt un „arhipelag“. Acesta este risipit între insule înghețate în sărăcie și izolare, sate cu nivel mediu de dezvoltare și satele relativ puține care au un nivel de trai apropiat de cel al orașelor mici. Dacă renunțăm la metafora arhipelagului și trecem la identificarea principalilor factori de condiționare a vieții sociale din satele de azi ale României va trebui să ne raportăm pe scurt la accesibilitatea urbană, ocupațiile agricole sau non-agricole, plasarea centrală sau periferică a satelor în comune, la experiența de migrație în străinătate a populației locale și la tipul de cultură tradițională sau modernă care predomină acolo.
„Ca și ieri“ înseamnă cu lucrurile nu s-au schimbat față de trecutul apropiat? Da și nu. Da, relațiile au rămas aceleași în sensul că drumul modern, orașul dezvoltat din apropierea satului, nivelul de educație și experiența de migrație în străinătate continuă să fie factorii care aduc bunăstare în comună sau în sat. Nu, însă, în sensul că, sub anumite aspecte, satul ultimilor ani, în România, desigur, este tot mai depărtat de oraș ca nivel de viață. De unde știm acest lucru? Cea mai complexă comparație pe care o putem face, cu datele disponibile, este cea între dezvoltarea umană locală, pe medii rezidențiale, la ultimele două recensăminte, din 2011 și 2002. De aici rezultă clar că decalajul de nivel de viață între oraș și sat a sporit.
Dacă extindem perioada și privim numai la diferențele dintre rural și urban sub aspectul stării de sănătate, atunci rezultă că în ultimii 28 de ani starea de sănătate a rămas constant mai proastă în rural față de urban. În Uniunea Europeană, numai Bulgaria are o ruptură mai mare decît România între viața de la oraș și cea de la sat, cu stare de sănătate mult mai proastă în rural comparată cu cea din urban. Oricum, ca nivel de stare de sănătate, pe total țară, România are cea mai ridicată rată a mortalității infantile. Judecat numai pe mediul rural, România este cu o rată de mortalitate infantilă imediat sub cea a Bulgariei. Este evident că în această ecuație a sărăciei rurale din România contează nu numai economia și educația de nivel precar, ci și starea proastă serviciilor sanitare locale și regionale. Exodul medicilor nu face decît să închidă și mai tare cercul vicios al problematicii rurale a țării.
Decalajul de stare de sănătate dintre urban și rural în România este unul de durată. În ultimii 28 de ani, rata mortalității infantile a rămas, constant mai mare cu 4-5 puncte în rural față de urban. În România, despre care discutăm, este ca și cum toate guvernele postdecembriste nu ar fi văzut problema. Sau, chiar dacă au constatat-o – ceea ce este foarte probabil, dată fiind pletora de titrați care au condus guverne și ministere –, nu au fost capabile să conceapă programe de reducere a decalajelor de nivel de viață între sat și orașe. Sau, pur și simplu, nu i-a interesat tema în cheie electorală. În România, în continuare, sărăcia locală, favorizată prin mecanisme administrative și rețele clientelare, este tratată ca o fatalitate. Este ceva de genul „Noi, cei de la putere, am vrut regionalizare pentru descentralizare în 2013, dar nu s-a putut. Curtea Constituțională, președinți de consilii județene, fostul prim-ministru… ei sînt de vină.“
Ce înseamnă, de fapt, accesibilitatea urbană menționată anterior? Dacă satele sînt aproape de orașele mari și de drumuri mai bune, o duc mai bine sau foarte bine. Precum la Dumbrăvița în Timiș, Ostratu în Corbeanca-Ilfov, Șelimber la Sibiu, Valea Lupului la Iași sau Florești în Cluj. Regional, principalele nuclee de dezvoltare rurală se mențin în Ilfov, Timiș, Brașov, Sibiu și Cluj. Satele și comunele cu multă sărăcie au fost și sînt cele din Vaslui, Botoșani și Teleorman. Marile orașe pot constitui poli de dezvoltare pentru satele din regiunile aferente. Dar, din păcate, lucrurile sînt lăsate la întîmplare. Este nevoie de legi care să facă efectiv descentralizarea administrației publice în jurul marilor orașe. Există un proiect normativ elaborat în acest sens, dar nu se aplică. De ce? Pentru că nu este elaborat de către „partidul nostru“? Nu știu. Cine trebuie, cine are un rol instituțional în acest sens, ar fi cazul să își aducă aminte de problemele și soluțiile menționate anterior. Aș da numai un exemplu-interogație care poate fi de folos: cum ar fi dacă sărăcia din Teleorman, Giurgiu, Ialomița și alte județe ale Munteniei apropiate de București ar fi redusă prin modelul care a stat la baza regiunii de dezvoltare Mazowia, din Polonia? Sigur, am ieși din ideologia comodă, politicianistă, că sărăcia comunitar-regională este o fatalitate. Nu este așa și am rezolva multe probleme dacă acțiunea publică ar merge pe linii fundamentate științific și nu numai pe interese de grup, mai mult sau mai puțin partinice. Probabil transpartinice.
În ce sens contează, în această discuție despre sărăcia sau dezvoltarea rurală, distincția dintre satul central, pe teritoriul căruia se află primăria comunală, și satul periferic? Prin mecanisme multiple, de segregare administrativă și rezidențială, satele centru de comună sau centrale au fost favorizate în alocarea fondurilor de investiții pentru infrastructură locală. Aproape nimeni nu vorbește în spațiul public din România de azi despre faptul că sărăcia rurală nu este egal împărțită între satele centrale și cele periferice. Șansele de a fi mult mai sărac, slab educat, bolnav, nemulțumit de viață și nefericit sînt semnificativ mai mari în satele periferice decît în cele centrale. Iar populația rurală care trăiește în sate periferice reprezintă aproximativ 60% din totalul populației rurale.
Desigur, sărăcia din satele periferice ca dezvoltare, dar majoritare ca pondere în populația rurală contează foarte mult. Nu încape îndoială că guvernanții și parlamentarii, de orice culoare, ar trebui să o descopere. Întreb, însă, dacă numai la acest aspect se reduce contribuția proastei administrări la sărăcia rurală. Evident, nu. Ar fi multe alte aspecte de adăugat: infrastructură de locuire, servicii sanitare proaste sau inexistente, șanse școlare specifice mai ales satelor periferice etc. Aș evidenția aici, în condițiile date de redactare, numai una singură, de ordin structural. Am mai amintit și cu altă ocazie, în alt context, că dintre cele 2861 de comune, aproximativ 700 sînt sărace sau foarte sărace și, predominant, de dimensiuni reduse. Nici vorbă să își poată asigura viabilitatea economică necesară unei bune administrări. Integrarea lor voluntară, stimulată prin mecanisme instituționale, în unități teritoriale mai mari, viabile economic, ar putea contribui la reducerea sărăciei locale. Pentru administratorii de la nivel central, și problema, și soluțiile sînt cunoscute. De ce nu se adoptă soluțiile normale de defragmentare prin consolidarea instituțională? Eu cred că din motive de interes politic, de mai ușoară controlare a electoratului sărac, risipit în comunități sărace. M-aș bucura ca instituții responsabile pe temă să dovedească faptic posibilitatea unor soluții mai bune decît cele sugerate anterior.
Și experiența de migrație de care vorbeați la început, cum intră în ecuație? Prin ambele forme de migrație, atît externă, cît și internă. Deocamdată contează mai mult plecările în străinătate. Prin banii trimiși acasă crește numărul de locuințe moderne la sat, sporește investiția în copii și se reduce sărăcia la nivelul consumului curent în gospodăriile de migranți sau foști migranți. Din păcate, migrația temporară în străinătate nu aduce dezvoltare durabilă, ci inconsistentă. Efectelor pozitive de tipul menționat li se contrapun o mulțime de efecte negative, de lungă durată – îmbătrînire a populației, reducerea bugetelor locale prin reducerea populației active, divorțialitate sporită, copii rămași singuri acasă, fără părinți etc. Parte din soluția de principiu ar fi convertirea migrației externe temporare în mobilitate teritorială internă. Aceasta este cea care aduce dezvoltare rurală consistentă. Din păcate, însă, orașele și centrele rurale dezvoltate pe care le avem nu sînt capabile să stimuleze în suficientă măsură migrația sau mobilitatea internă de care aminteam anterior. Cum România nu are politici de migrație și de dezvoltare teritorială corelate, bine fundamentate și prin bugetarea adecvată, slabe speranțe și din acest punct de vedere. În treacăt fie spus, în context, bună parte din politicieni se bucură tacit de plecările masive în străinătate pentru că în acest fel scapă de un electorat critic care deranjează corupția și amatorismul din politică și din administrație.
Desigur, ar mai fi multe de adăugat la acest diagnostic rapid la sărăcia rurală din România și la decalajele în creștere dintre oraș și sat, în defavoare satului. Deocamdată aș mai adăuga numai o explicație. Neglijarea satului în favoarea orașului în politicile publice din România are o consistentă tradiție în practicile de tip comunist. Ulterior s au mai adăugat și alți factori: corupția și incompetența susținute prin selecție profesională clientelară care duc la incapacitatea de dezvoltare a infrastructurii, fragilizarea instituțiilor publice, favorizarea intereselor de clan politic, partinic sau transpartinic, în dauna deciziilor luate prin studii de bună fundamentare a politicilor etc.
* Argumentele empirice care susțin evaluările formulate în text sînt disponibile, pentru cei interesați, în cîteva planșe sintetice, în engleză la https://goo.gl/9opLD3.
Dumitru Sandu este profesor de sociologie la Universitatea București. Printre lucrările publicate: Viața socială în România urbană (Editura Polirom, 2006) și Lumile sociale ale migrației românești în străinătate (Editura Polirom, 2010).
Foto: flickr