Ca o bucată de plăcintă caldă
La două zile după ce a început războiul în Ucraina, mă întorceam cu trenul de la munte, împreună cu doi prieteni. Planificaserăm cu ceva vreme în urmă un scurt traseu de iarnă între Azuga și Predeal, pe la Cabana Gîrbova, în speranța că ne vom decupla un pic de la realitate. Ce se petrecea avea însă să devină imposibil de ignorat, iar îngrijorarea, o constantă. Cînd am ajuns înapoi la Gara de Nord, se făceau primele pregătiri pentru refugiații ucraineni. Începuseră deja să treacă în țară cu mașinile, dar, în perioada următoare, erau așteptați să vină și cu trenul în număr mare. În gară am găsit doi voluntari la o masă, cu cîteva sticle de apă și un caiet în care își puteau lăsa datele de contact cei care doreau să ofere cazare. Veniseră, peste zi, cîțiva refugiați, în trecere prin România. Prietenii mei, Anca și Ovidiu, s-au înscris rapid în tabel. Mi-au spus că oricare dintre noi am putea fi, la un moment dat în viață, în situația de a avea nevoie de ajutor. Și ne-am bucura să-l primim. Realitatea din cuvintele lor încă mi se părea greu de dus. Era 26 februarie.
După ce șocul emoțional inițial s-a mai diminuat, oamenii au reacționat diferit. Unii au mers imediat la graniță, au strîns ajutoare, au coordonat transporturi și cazări. Alții, pentru a se proteja, au preferat să nege dimensiunile problemei, să nu facă nimic. Alții s-au simțit frustrați și nu au știut cum ar putea să fie utili. Toate sînt mecanisme învățate, nici unul nu este de judecat. Ele încearcă să ne ajute să supraviețuim.
Situațiile de criză de acest gen ne activează solidaritatea, spun specialiștii. Nu doar empatia, ci și dorința de a face parte dintr-un întreg, de implicare. În majoritatea cazurilor, există un element care declanșează trecerea de la contemplare la acțiune. Pentru Eli Neicuț, om de comunicare și voluntar de cursă lungă, impulsul a apărut cînd a văzut un interviu cu ucraineni despre meseriile lor de dinainte de război. Unul era programator, altul avocat, altul designer. Iar azi au schimbat mouse-ul din mînă cu o armă. Apoi a aflat că la gară vin copii singuri, trimiși de părinți ca să scape de război. Împreună cu Mădălina Preda, care caza deja în casa părintească familii de ucraineni, au apelat la prieteni, voluntari, organizații, firme pentru a strînge ajutoare în alimente, haine, medicamente, produse pentru bebeluși și a le trimite în centre din București, apoi la graniță și dincolo de ea. Expert în organizare, Mădălina nu a avut, de data aceasta, un plan concret, nici nu s-a mai confruntat cu ce presupune partea birocratică a acestui demers. Și-a folosit însă abilitățile pentru a face tot procesul transparent. În fiecare zi, posta pe Instagram o listă cu necesarul de produse, data și ora transportului în pregătire, unde va ajunge, iar ulterior fotografii cu finalizarea lui. Spunea că îi este greu să știe că, de multe ori, de cînd afli de un caz și pînă cînd ajutorul ajunge acolo concret, trece chiar și o săptămînă. Au trimis donațiile la spitale, maternități, biserici, azile de bătrîni de peste graniță, iar prin ucraineni care au înlesnit legătura au reușit să distribuie ajutoare și în puncte din nordul țării.
Foto: Fabrica de Fapte Bune
Eli și Mădălina au început cu un singur portbagaj plin de produse. Au ajuns la o dubă, apoi la mașini de tonaj mai mare și, în cele din urmă, la un tir de 30 de tone, în cea mai mare parte cu alimente, dar și cu pături, lenjerie de pat, saltele, care s-a încărcat pe 6 aprilie pentru Cernăuți, urmînd ca de acolo distribuția să se facă în mai multe comunități din toată țara, inclusiv la un centru de copii cu dizabilități. Le-au ajutat, de-a lungul timpului, voluntarii care au donat și au participat la sortat, împachetat, transportat. Maria, medic în U.K., și-a luat concediu două săptămîni ca să le sprijine cu partea medicală și a însoțit transportul în vamă pentru a vedea concret de ce este nevoie. Altcineva a venit la depozit, de mai multe ori, tocmai din Sinaia, cu ajutoarele strînse acolo. „Este un lucru atît de mic pe care-l facem, într-o atît de mare nevoie”, îmi spune Diana, unul dintre donatorii de la depozitul organizat de Mădălina. Lucrează într-o multinațională, dar a activat în ONG-uri vreme de șapte ani și crede că oamenii se implică întotdeauna cînd lucrurile devin grele pentru semenii lor și vor să facă o schimbare. Ce impresionează în mod deosebit la această situație, deși toate cauzele umanitare au ceva dureros sau tragic în spate, este că ni s-ar fi putut întîmpla nouă. „În afară de oameni și de sentimentul ăsta de unitate și dorință de ajutor, tristețea predomină – o experimentăm din confortul caselor noastre, cu libertățile pe care le avem în continuare”, e de părere Anca, care lucrează în resurse umane.
Majoritatea donatorilor s-au implicat și pînă acum, cu bani pentru azile de bătrîni sau adăposturi pentru animale, prin redirecționarea a 3,5% din venit către o cauză în care cred. Cei mai mulți simt nevoia să participe și fizic, și atunci își petrec serile și weekend-urile la depozit, preluînd, sortînd și încărcînd produsele. Printre ei, doi ingineri care au fost acolo de la început: Teo, care prima dată a ajuns din întîmplare să aducă niște cutii, și Răzvan, o fire sportivă, care dacă tot nu avea activitate în weekend s-a gîndit să facă ceva care să ajute. „Am ajutat și alte cauze, pentru mine e un fel de dependență, orice activitate de voluntariat am făcut, m-am implicat poate mai mult decît ar fi fost normal pentru sănătatea omului”, rîde Teo. Iar Răzvan a fost din primele zile interesat de ce se întîmplă în Ucraina: „Nu pot să mă duc acolo cu o armă în mînă, dar pînă la urmă și resursele cîștigă războiul, într-un fel sau altul.” Alina, care lucrează în audit, după ce a venit cu donații săptămînal, a decis să ajute și cu un transport la vamă, aflînd că este nevoie. „O situație din asta te face să te gîndești, să te pui în locul lor, eu nu am putut să stau degeaba și să-mi văd de viața mea”, îmi spune ea. „Mi se pare că lovește mai tare fiindcă e foarte aproape de noi, chiar dacă au mai fost războaie în ultimul timp și am citit despre ele. Plec cu senzația că ce am făcut a contat”, îmi mărturisește la ieșirea din depozit Georgiana, social media manager la o editură.
Mădălina și Eli păstrau mereu contactul cu voluntarii de la gară și cu nevoile lor, iar la sfîrșitul unor zile ajungeau acolo cu ajutoare. La gară aleargă peste tot, încercînd să rezolve problemele refugiaților și pe ale voluntarilor, Alina Cernea. Are 34 de ani, lucrează la o firmă de evenimente private și a început să se implice strîngînd bani pentru a cumpăra medicamentele de care era nevoie la depozitul Mădălinei. I-a plăcut energia găsită și a rămas voluntar la sortat haine și produse, apoi a ajuns în gară într-o seară și a simțit că acolo poate ajuta mai mult, avînd contact direct cu refugiații. Am vorbit cu Alina într-o duminică în care avea deja făcut planul săptămînii următoare: „Luni și marți muncesc de dimineața pînă seara să-mi las evenimentele în ordine la serviciu, miercuri, joi, vineri voi fi la gară. La ora 3 mă trezesc și mă pregătesc, în principiu la 4,30 sînt la gară să pun totul în ordine pentru primul tren, care vine la 5,13. Trebuie să-i primim pe ucraineni cu ceaiul și cafeaua calde, cu mîncarea pe masă și cu multe zîmbete.”
Gara de Nord nu mai are nici pe departe atmosfera de la începutul războiului. Împreună cu ceilalți voluntari, Alina încearcă să se ocupe de problemele apărute – unii refugiați vin cu geamantanele rupte, au nevoie de haine, de medicamente, de ajutor cu copiii, sînt bolnavi sau vor să ducă animalele la veterinar. Trebuie să refacă mereu stocurile de produse, mîncare gătită și sandvișuri mai primesc de la primărie sau diverse firme, dar restul – iaurturi, sucuri, produse de igienă sau pentru mame și copii mici – sînt, cum zice Alina, „din bunătatea oamenilor” și există cerere încontinuu. Pentru cazări și transport, fac liste și colaborează cu cei de la ISU. Despre ucraineni spună că sînt oameni simpli și cu bun simț, dar, din păcate, cu unii apare bariera limbii și e mare nevoie de translatori: „De obicei avem unul sau doi translatori în toată gara, pentru toți refugiații, și «ne batem» pe ei, puțini ucraineni știu engleza, dar ne mai înțelegem prin semne, am mai învățat unele cuvinte.”
„În primele zile de cînd a început războiul, am înghețat atît mental, cît și fizic, copleșită de sentimente de neputință și apoi vinovăție din cauza neputinței. Nu mă puteam mișca, nu puteam gîndi”, îmi spune Andreea Retinschi, fotograf cu rădăcini ucrainene și rusești. „Bunicul din partea tatălui era ucrainean, din Odesa, și bunica din partea mamei, rusoaică din Sankt Petersburg. Și tatăl bunicului era rus din Oryol, iar mama ucraineancă din Odesa. Rușii și ucrainenii nu sînt dușmani, cum unii și-ar dori să creadă. Mulți oameni din Ucraina au rude și prieteni în Rusia”, povestește Andreea. E de părere că nu trebuie să minimizăm puterea propagandei ruse care neagă războiul, nici frica în fața regimului brutal, dar că e bine să știm că există în Rusia și oameni care își riscă libertatea și chiar viața protestînd împotriva războiului.
A încercat să fie de ajutor și a oferit cazare refugiaților ucraineni în trecere prin România. Întîi a venit la ea Zoya, tocmai din Odesa, pe drum spre Germania, fără un plan sigur. Avea să afle că este tot fotograf de portrete ca și ea și are același obiectiv preferat. „A devenit atît de clar că Zoya aș fi putut fi eu, undeva în o țară străină, în casa unui străin, mîngîind pisici și șoptind «sînt fotograf». Mi-a povestit cum prima oară cînd au început sirenele, nu știa ce să facă și unde să meargă. A sunat un prieten și s-au uitat la filme pe mobil, cu sirenele pe fundal. Războiul vine peste tine și dacă ești pregătit și dacă nu ești, nu te întreabă dacă știi ce ai de făcut”, crede Andreea.
Zoya (credit foto: Andreea Retinschi)
Apoi au fost Nadiia, mama ei, Elena și cățelul Harry Potter. Au venit din Mykolaiv, aflat sub asediu, unde au stat două săptămîni într-un adăpost antiaerian, înainte să reușească să plece. „Numele Nadiia înseamnă «speranță». Exact asta am simțit și eu în zilele în care au stat la mine. Instagramul ei de dinainte de război era luminos, cu poze cu plante, ea și Harry Potter, și apoi brusc o fotografie cu două lăzi de cocktailuri Molotov la picioarele ei”, își amintește Andreea. Bunica ei le-a descris cel mai bine: „sînt delicate”. A povestit cu ele, mai mult în engleză, dar și în puțina ucraineană pe care o mai ținea minte de la bunicul. În ultima seară împreună ele i-au pregătit ceai, sandvișuri și portocale aduse din Ucraina, iar Andreei i se pare că i-au oferit mai mult decît ar fi putut ea să dea: „Încă există blîndețe și umanitate în mijlocul terorii și violenței. Ambele extreme vor exista mereu, contează doar cea pe care o hrănim”.
Elena și Nadiia (credit foto: Andreea Retinschi)
Și pentru Adriana Șerban, care lucrează în domeniul educației, a fost greu să își păstreze rațiunea în această anxietate colectivă: „Am fost în vamă la Isaccea în primele zile după începutul războiului, din nevoia de a mă uita în ochii oamenilor care veneau și de a le spune că îmi pare rău și că o să depunem oricît efort e nevoie ca ei să ajungă aici și să fie în siguranță”. Apoi a ajutat cîteva zile la gară, a condus de acolo persoanele care aveau nevoie de cazare, în special mame cu copii, spre familii care își arătaseră disponibilitatea de a le primi și ulterior a ajuns, împreună cu alți oameni implicați, la ideea creării unui spațiu în care familiile de ucraineni să stea împreună.
Așa a apărut inițiativa civică „Mame ajută mame”, din dorința ca mamele ucrainence să se poată susține reciproc, iar copiii, cărora poate le e greu să se linștească într-un centru mare, să se joace între ei în siguranță. Greenpeace Romania le-a oferit un sediu, iar de atunci au fost ajutate peste 300 de persoane cu cazare, alimente, haine, produse de îngrijire, jucării și alte obiecte necesare copiilor, dar și cu servicii medicale și juridice.
Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame
„Am reușit să facem din sediul Greenpeace o mică frîntură de acasă, deși poate e mult spus. Dacă în primele zile oamenii au dormit pe saltele gonflabile, acum există paturi, rafturi, dulapuri unde pot găsi hainele de care au nevoie, un spațiu de joacă gîndit pentru mai multe grupe de vîrstă, o mică spălătorie, electrocasnice în bucătărie”, spune Adriana. Donațiile în bani sînt necesare pentru a angaja persoane din Ucraina care să coordoneze acest centru de permanență și să le ofere asistența necesară celor cazați 24 de ore pe zi. Rețeaua de familii care primesc refugiați există încă, pe lîngă acest centru. Mamele cu copii care ajung la ei sînt sprijinite în obținerea de bilete de avion și de numere de contact pentru cînd ajung la destinație, fie că este vorba de Franța, Spania sau Polonia.
Despre ucraineni, Adriana crede că „fiecare are modul lui de a procesa experiența prin care trece, unii sînt mai deschiși, altora le ia un pic mai mult timp să aibă încredere. Există această barieră de comunicare care duce la dificultăți, dar în același timp lasă și mult spațiu non-verbalului, care transmite atîtea. Cu majoritatea, cu cei cu care am petrecut mai mult timp, ne înțelegem și prin semne, iar cînd e vorba de emoție, ea depășește și semnele și cuvintele. I-aș descrie că fiind demni, nu își plîng de milă și încearcă fiecare cum poate să își accepte condiția actuală”.
Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame
Povestea pianistei și compozitoarei Tetiana Shabaieva din Odesa este cea a sutelor de mii de ucraineni care fug din calea războiului, cu gîndul la copiii lor. A ajuns într-o noapte în autogara Filaret cu fetița ei de aproape 6 luni, nepotul de 13 ani și mama ei de 71 de ani. Planul era să meargă în Franța și avea cu ea multe bagaje cu rochiile de scenă. Ideea de a organiza un recital caritabil a apărut firesc, iar Tetiana a acceptat rapid propunerea venită de la „Mame ajută mame”. În timp record, s-a organizat un concert găzduit de ArCuB, iar Tetiana și-a dorit ca toți banii strînși din vînzarea biletelor și din donații să ajungă la centru, pentru ca și alte familii să fie primite cu aceeași căldură.
Credit foto: Vlad Crețeanu / Mame ajută mame
„Toate poveștile sînt speciale pentru că fiecare este despre o viață care merită trăită în pace, fără groaza și teroarea războiului. Fiecare dintre ei a avut o viață pînă la momentul în care au luat calea pribegiei. Sentimentele sînt amestecate, de extremă părere de rău și tristețe pentru ce li se întîmplă. În același timp, am ajuns să apreciez în fiecare seară cînd mă așez în pat că am un loc doar al meu și toate lucrurile mele în jur”, încearcă să descrie Adriana Șerban emoția pe care o simte de cînd a început războiul.
Credit foto: Andreea Nicolae
„70 de punguțe cu plăcintă, atît am reușit după 12 ore de muncă. O gustare pentru o mînă de oameni, dintr-un singur autocar. Toată ziua am tras cu genul acela de energie pe care o ai cînd știi că faci o faptă bună ca să rezolvi o faptă rea. Fac asta, merită, e bine, o să ajute, totul o să fie bine, o să se oprească nebunia asta. Pfff! Inimă neroadă! Cum să oprești războiul cu o biată plăcintă?!”, scria pe Facebook Andreea Nicolae. Îmi povestește că, în primele zile ale războiului, nu mai era eficientă nicăieri. Se proiecta în viețile oamenilor de la televizor. De la Alexandra Dordea, vecina ei din Otopeni, a aflat că este nevoie de ajutor pentru cei care trec prin autogara Filaret și a hotărît să facă ce știa mai bine: plăcintă moldovenească, așa cum învățase de la mătușile ei din Dersca, localitate de frontieră cu Ucraina. „Am decis să mă implic oferind o fărîmă de ceva literalmente făcut cu toată dragostea. Am ajutat toți cei din casă, cu toată inima: cumpărături, aluaturi, umplutură, pregătirea plăcintelor, tăvile, împachetarea. Răducu, care are cinci ani, a colorat și a lipit pe fiecare punguță etichetele cu albastru și galben”, își amintește Andreea. Cînd a livrat pachetele, i-a venit să plîngă, i se părea că făcuse bine, dar atît de de puțin, că e greu să faci mai mult și, totuși, de mai mult e nevoie. Că noi toți am fi putut face ceva să prevenim tragedia. Plăcintele au devenit forma ei de a spune că îi pare rău.
Credit foto: Andreea Nicolae
Alexandra a ajuns la Filaret cam din a doua săptămînă de război, unde puțini duceau donații, probabil neștiind că ucrainenii vin și cu autocarele, nu doar cu trenurile. Au avut nevoie de mîncare, așa că a început prin a le pregăti sandvișuri cum i-ar fi plăcut ei să le primească. În altă zi, a văzut pe jos o cutie mare și goală. „Am întrebat un voluntar ce e cu ea și mi-a spus că e cutia cu jucării pentru copiii care ajung în autogară și au de așteptat o oră, două, pînă la un alt autocar sau alt mijloc de transport. Copiii se plictisesc, își pierd răbdarea, sînt obosiți și iritați, plîng... M-am uitat lung la cutia goală și am zis că trebuie să o umplu”, povestește Alexandra cum i-a venit ideea să implice comunitatea de pe strada ei din Otopeni. A strîns jucării, apoi a apărut povestea cu plăcintele pe care le-au dus seara, în sala de așteptare. La început cîteva femei au luat timid, dar pînă a doua zi s-au dat toate. Despre refugiați, spune că „sînt reticenți, speriați, confuzi, triști. Iau ce li se oferă, dar cu o ușoară rușine, iau puțin, strictul necesar. Copiii sînt mai curajoși și acceptă instant ciocolată, iaurturi cu fructe sau sucuri de copii. Vin mulți și cu animăluțe. Am văzut pisici în cutii de transport, cîini în lesă, nu și-au părăsit animalele indiferent cît de greu le-a fost să le care.”
Anca și Ovidiu Poncea, prietenii mei care se oferiseră din primele zile să ajute în gară, s-au apropiat între timp de o familie de studenți arabi, în ultimul an la medicină în Harkov, care locuiește acum la niște cunoștințe, în vecinătatea lor. El din Egipt, ea din Tunisia. El cu tată medic, ea știind de mică că își dorește să vindece oameni. „Au trăit oroarea războiului foarte devreme, orașul lor fiind la doar 35 km de granița cu Rusia. Practic, s-au trezit pe 24 februarie, la 5 dimineața, sub bombe. După patru zile și nopți petrecute în buncăr, au plecat spre Slovacia. Nu au reușit să treacă granița, așa că au venit în România, unde totul s-a aliniat pentru ei. Tot ce-și doresc este să poată reveni în Ucraina și să-și finalizeze studiile. Mai aveau trei luni pînă la examenul final, după șapte ani de studii (un an pregatitor și șase de medicină)”, aflu de la Anca povestea lor. După ce au acceptat invitația la masă, cei doi viitori medici s-au revanșat pregătind la rîndul lor ceva tradițional la ei acasă: malfouf, un fel de sarmale mai picante, cu alt gust decît ale noastre, dar delicioase.
Foto: Mame ajută mame
Nu doar Anca și Ovidiu s-au implicat pînă acum în cauzele umanitare cu care au rezonat și donează recurent sume de bani către ONG-uri, ci cam toți oamenii cu care am vorbit. Au decis să ajute ceva mai mult de data aceasta, în ideea că gesturile mici pot aduce schimbări mari. Nu e nevoie de studii de jurnalism ca să știi că proximitatea (spațială, temporală) unui eveniment îl face să devină cea mai importantă știre și, în plus, de data aceasta ne putem identifica și cu felul în care acești oameni și-au dus viața pînă la război, viață la care își doresc cu disperare să revină, chiar dacă știu că acum e imposibil.
În România au ajuns, de la declanșarea războiului, peste 700.000 de ucraineni. În jur de 80.000 au rămas, iar peste o mie au fost angajați cu carte de muncă, fiindu-le puse la dispoziție posturi în sectorul HoReCa, IT, construcții. Va fi încă nevoie de ajutor, ei vor veni în România în continuare. E posibil ca entuziasmul voluntarilor și al donatorilor să se mai domolească, iar după ce au petrecut, unii dintre ei, 12-14 ore pe zi încercînd să ajute și nealocîndu-și timp pentru a se odihni și a procesa ce se întîmplă, să se simtă epuizați, copleșiți de poveștile oamenilor care plîng sau nu înțeleg limba, se simt pierduți de orice știau și uneori vor să se întoarcă din drum, dar nu mai au unde.
Cînd crizele au astfel de proporții, specialiștii în natura umană recomandă să ne bucurăm în continuare de lucrurile bune din viețile noastre și, mai ales, să rămînem conectați. Războiul a adus cu el și acest uriaș val de solidaritate, prin care am refăcut conexiuni uitate și am legat starea noastră de bine de a celor din jur – cu fapte care au fost, la început, la fel de mici ca o plăcintă moldovenească.