Ca la noi la nimenea?

- argument -

La începutul verii, la o conferinţă din Bucureşti – în organizare germană – despre jurnalismul de calitate, am avut surpriza să aud un adevărat cor de văicăreli ale unor jurnalişti din România. Se plîngeau celor din Germania cît de greu e să faci jurnalism de calitate în România. Mai mult, unii cereau chiar ajutor celor din Germania sau Comisiei Europene sau oricui, „din afară“ să fie. Uşor descumpăniţi şi miraţi de o asemenea atitudine pe care unul dintre ei chiar a numit-o „pesimism cultural“, jurnaliştii nemţi încercau să spună că, de fapt, nici la ei nu e uşor, dar că se caută soluţii în permanenţă. 

Momentul mi-a adus aminte de mai vechiul obicei al multora dintre noi de a ne lamenta, obicei pe care în ultimii ani îl credeam însă, dacă nu chiar dispărut, măcar ceva mai estompat. Pe vremuri, ţăranii de prin pieţe se plîngeau de recolta proastă, de vreme şi de grauri, de piatră, de mană, de dăunători, de preţul benzinei… De fapt, astfel îşi justificau preţurile de care, la rîndul lor, cumpărătorii se plîngeau că ar fi prea mari. Astăzi, precupeţilor pare să le meargă ceva mai bine. Mai vitregiţi au început să se arate taximetriştii şi, cum spuneam, uneori, jurnaliştii. Se pare că stilul ăsta continuă să răbufnească pe te miri unde. 

Avem o mulţime de vorbe şi de zicale populare care denotă acest specific. Le veţi întîlni printre coloanele Dosarului. Mai sînt şi cîntecele şi versurile din diverse zone ale ţării. O adevărată colecţie veţi găsi în articolul Ioanei Popescu. În jurul unor cuvinte considerate neaoşe, ca „dor“ sau „jale“, s-au construit adevărate teorii. Mai e şi povestea cu drobul de sare. 

Dar este văicăreala un „gen de exprimare“ care se întîlneşte mai des în România decît în alte părţi? Sau este un obicei mai degrabă regional? Balcanic? Estic sau sud-estic european? Tendinţele de nemulţumire din Europa actuală şi curentele politice asociate lor au ceva de-a face cu acest obicei al văicărelii? Cum e mai departe? Cei de peste Ocean se plîng? Cum? 

În altă ordine de idei, ne punem şi problema cît e de blamabil să te plîngi. E ceva grav, e o chestiune fundamentală sau e doar de suprafaţă? Şi care sînt beneficiile unei astfel de atitudini? Cît de întemeiate sau cît de reale sînt motivele lamentărilor noastre? Cine se plînge, cînd şi de ce? Încercăm să dăm unele răspunsuri în textele ce urmează. 

Ilustraţie realizată de Ion BARBU