Ca între vecini

40 de lei... un petic şi-o cusătură. Nici mai mult, nici mai puţin. „Vi se pare mult? Vă puteţi tocmi.“ „Nu ştiu să mă tocmesc, domnule.“ „Atunci, 40 de lei.“ Plătesc şi ies. A exagerat. Ştiu – şi nu mă supăr, doar am plătit. Plec – o stradă mai încolo, acasă, la nici 50 de metri depărtare. „Sîntem cumva vecini“ – i-am zis, şi ştiu că, dacă mai vin de două ori, îmi va spune „vecină“. Iar preţul va scădea simţitor, tot ca între vecini.

Ca la fiecare mutare, m-am orientat repejor: piaţă, autobuze, poştă, cizmărie, chioşc nonstop, un bar simpaticuţ şi vreo alte două magazine utile, pe care ştiu că e bine să le am pe aproape. De croitorie am dat abia acum cîteva luni, din întîmplare. Firmă mare la uşă, ştearsă, ponosită, cumva împotmolită în griul de afară. Geam murdar, perdea îngălbenită. Înăuntru – un radio, muzică populară, un domn în vîrstă, plictisit, aşezat între haine rămase acolo parcă dintr-o altă viaţă. Anii ’70-’80... Cum trec prin preajmă aproape zilnic, îl privesc uneori. Stă liniştit, într-un colţ. Nu ştiu ce face, am mai intrat şi altădată, şi mereu am văzut aceleaşi lucruri, în aceeaşi dezordine prăfuită. Bănuiesc că mai are ceva clienţi. Mici retuşuri, puţină conversaţie, cîştig pe măsură. Nu cred să plătească vreo chirie din banii ăştia, nu cred să-i ajungă. Pe uşă tronează „maistru croitor“, înăuntru e un om care presupun că are, mai curînd, probleme cu pensia şi cu un spaţiu disponibil, transformat în atelier.

Am cunoscut mulţi croitori în Bucureşti, deveniţi vecini de stradă, de cartier – şi am schimbat o groază de locuinţe în ultimii 20 de ani, în calitate de mai mult sau mai puţin chiriaş, bucureştean itinerant şi provincial perpetuu. Poate tocmai de aceea, în Bucureşti am avut parte de croitori şi doar acasă am avut mereu aceeaşi croitoreasă. O doamnă care nu m-a „măsurat“ niciodată, dar care n-a dat greş, chiar dacă mama era cea care îi aducea materialul. Lucrurile – dumneaei le aducea, iar eu doar mulţumeam din cînd în cînd pentru lucrătura grăbită, de azi pe mîine. E omul care ştie să măsoare din ochi, iar febrilitatea mişcării mîinilor – chiar şi atunci cînd nu croieşte – vădeşte dexteritate, obişnuinţa de a aranja, de a plia sau de a ascunde o cută. E o croitoreasă bună, care şi-a răsfăţat întotdeauna clientele cu modele adunate de prin reviste mai vechi sau mai noi, care ştie să tempereze gusturi îndoielnice şi idei nefericite, fără să vexeze, fără să deranjeze, reuşind mereu să convingă că o haină bine croită poate acoperi neajunsurile formei sau ale vîrstei, uneori ale buzunarului unei femei care se vrea elegantă, cu costuri minime. Pentru că doamna nu lucrează scump şi face lucru de calitate, într-o atmosferă plăcută, primitoare, garnisită cu iz de cafea şi o vorbă bună.

Aşa se face că în garderoba mea sînt rochii, fuste, mărunţişuri croite „la comandă“, nu doar cumpărate din magazin. Şi e plăcut să ştiu că, uneori, haina se croieşte pentru mine aşa cum sînt, fără veleităţi de manechin.

Am şi o pereche de pantofi „pentru mine“ – de fapt, pantofii mei cei mai dragi, pe care îi am de la Florenţa, dintr-un atelier/magazin al unui cizmar bătrîior, simpatic, cizmar din tată-n fiu. Acesta mi-a luat ochii nu doar prin frumuseţea încălţărilor pe care le face, ci şi prin felul în care a reuşit să dea valoare meseriei sale. Pentru că nu doar vinde. Parte dintre cele expuse vin să-i spună povestea: o lucrătură mai deosebită, un design propriu, o piele mai fină, alături de primii pantofiori ai nepoţilor – acum oameni în toată firea –, cizmele soţiei de pe vremea cînd era tînără, încălţăminte de tot felul, întoarsă de la clienţi – prieteni sau cunoscuţi –, care istorisesc omul şi locul, vreme de mai multe zeci de ani.

Domnul care îmi repară de obicei încălţămintea mi-a spus că i-ar plăcea şi lui să facă aşa ceva, dar e un PFA strîmtorat: „Cu ce, doamnă, trăiesc de azi pe mîine şi de lucru am, slavă Domnului, dar cînd vine unul-altul la mine, are deja găuri în tălpi – nu mai au oamenii bani. Ce să expun, sărăcia?“ Şi totuşi, e un meseriaş bun şi asta ar fi de ştiut. Italia e departe.

Sorina Săvulescu este avocat.

Foto: L. Muntean