Ca fotograf, am învățat să aștept
Aștept. Să bată vîntul. Să nu bată vîntul. Să cadă lumina fix în locul acela din cameră. O privire. Un gest. Un personaj care să facă un întreg din combinația de elemente din dreptunghiul la care mă uit de minute bune. Să meargă doctorița la culcare. Să se trezească soldații. Să găsesc subiectul ăla de care să mă țin cu anii. O abordare nouă. Un e-mail de răspuns la povestea propusă spre publicare. Să intre banii de la ultimul assignment. Mai aștept.
În 2002 îmi luam primul aparat pe film semiprofesionist. Voiam să fac poze, nu să devin fotograf. Eram în ultimul an de facultate la Marketing și visam la o carieră în publicitate. Dăm pe repede-înainte perioada în care nici n-am făcut atît de multe poze pe cît îmi doream, nici nu am intrat în advertising, pînă în 2008, cînd am ajuns pentru prima oară într-o fostă colonie muncitorească. Acolo a început să prindă contur ideea că vreau să fac fotojurnalism. A urmat o perioadă în care aveam în continuare un job stabil, dar de-abia așteptam timpul liber în care să fac foto. Din 2013 a încolțit un sentiment de nerăbdare care mușca, în fiecare zi, cîte puțin din liniștea sufletului și încrederea minții. Începusem să am mai multe proiecte și așteptam momentul în care să îmi fac curaj să îmi dau demisia. A durat aproape doi ani. Mi s-au părut o veșnicie. Cred că eram la jumătate de pas de depresie. Știam de la prieteni din domeniu că e greu, aproape imposibil, să trăiești din fotojurnalism în România. Dar, Doamne, cît îmi doream să fiu ca ei! Vedeam în viața lor doar libertatea pe care munca la birou mi-o îngrădise atîta timp. Azi, în dreptul numelui meu scrie fotojurnalist, deși nu îmi cîștig existența doar din asta. Iar pentru mine, motto-ul unui coleg fotograf de pe site-ul său, „Fotografia este rezultatul așteptării”, a căpătat multe valențe.
Am așteptat mult să ajung fotograf. Iar ca fotograf am învățat să aștept. Însă așteptarea e singura parte din răbdare care mi-e familiară sau la îndemînă. Liniștea din timpul așteptării, care definește răbdarea, mi-e străină.
Aștept momentul pe care sper să îl surprind într-o fotografie, pentru că mi-e clar că, fără așteptare, nu o să ajung niciodată la el. Cea mai mare provocare, cu orice proiect de fotografie documentară, este nivelul de profunzime pe care îl poți atinge spunînd povestea respectivă. Asta vine desigur cu accesul, care, la rîndul său, vine cu timpul dedicat subiectului. Preocuparea constantă este dacă reușesc sau nu să mă apropii suficient de mult pentru a surprinde acele cadre pe care știu că le vreau, cele pe care nu le văd sau la care nu ajung să fiu martoră decît dacă petrec mult timp pe subiect, dacă prezența mea ca fotograf, deși evidentă, devine în mare parte ignorată. Sînt cea mai fericită cînd ajung în punctul în care oamenii se simt confortabil cu mine, în sensul că se simt confortabil să facă lucrurile de parcă eu nu aș fi acolo. Și, atunci, aștept ca oamenii fotografiați să ajungă în acel punct. Dar așteptarea asta nu e una marcată de liniște. E o așteptare activă, atentă, concentrată, mereu în căutare de momente semnificative. Ba mai mult, e pe alocuri atinsă de întrebări despre relevanță, de incertitudini legate de atingerea profunzimii dorite, de frica ratării unor cadre. De multe ori, e o așteptare marcată chiar de nerăbdare.
Îmi aduc aminte de vremea cînd făceam fotografie doar pe film. Faptul că nu îmi permiteam să trag filme „fără număr” m-a învățat să aștept mai mult un cadru, să-l gîndesc mai bine înainte să declanșez. Mai țin minte însă și nerăbdarea de a vedea pozele după ce ieșeau filmele de la developat. Acea „surpriză” pe care digitalul a trivializat-o. Departe de mine să nu recunosc meritele digitalului, în ritmul în care se lucrează azi și cînd nu vrei să dai o avere pe filme, e o comoditate binevenită. Îmi amintesc doar, cu drag, de momentul revelării fotografiilor de pe un film. Nici acum, pe digital, nu verific imediat fiecare poză, pe ecranul aparatului. Prefer să mă pierd în subiect. Desigur, uneori intervine ba nerăbdarea, ba curiozitatea, ba nesiguranța, și mai arunc un ochi.
Cînd vine vorba de răbdare, mai am mult de lucru. Atît în viața profesională, cît și în cea personală. Ca fotojurnalist, cel mai mult îmi doresc să am răbdare cu un proiect. Să învăț să îl aștept cu adevărat. Să-l las să-și ia timpul necesar, să-l cuprind, să nu mă grăbesc să-l termin, să-l văd publicat. Și mor de nerăbdare să găsesc o idee nouă, o abordare nouă, acel „ceva” care să îmi zgîndăre curiozitatea și să-mi țină viu entuziasmul.
Mai vreau să reușesc să aștept și ca om, nu doar ca fotograf. Așa cum aștept cadrul dorit, să pot aștepta și momentul potrivit pentru o discuție. Așa cum aștept să bată vîntul, să aștept și să treacă impulsul de a răspunde la nervi sau supărare. Așa cum aștept un gest al unui personaj pe care îl fotografiez, să aștept și o vorbă caldă de la cineva drag. Cu (și în) liniște.
Ioana Moldovan este fotojurnalist freelancer (www.ioanamoldovan.com).
Fotografii de Ioana Moldovan