„Ca actor, dacă rămâi ancorat în tupeu, pierzi talentul“ - interviu cu Ioan Andrei IONESCU

În lumea teatrului răzbaţi cu greu. Mai ales cînd vorbim, în România, despre mii de absolvenţi ai şcolilor de teatru care sînt şomeri. Cît de greu este drumul către afirmare, cît contează talentul şi cît „datul din coate“ pentru a primi un rol principal? Despre tot ce e în culise, dar şi despre conceptul de tupeu vs curaj, despre cum societatea de azi, o societate competitivă şi nu de fiecare dată onestă, îşi pune amprenta asupra meseriei de actor, am vorbit cu Ioan Andrei Ionescu, actor la Teatrul Naţional din Bucureşti.

În filmul lui Adrian Popovici, Brâncuşi din eternitate, ați avut rolul principal. Un rol deosebit de greu, pentru care ați muncit foarte mult ca să intrați în pielea personajului. Ca să fii autentic, mai ales cînd vorbim despre un personaj real, trebuie să ajungi, ca actor, la nivel metaforic, să „te tragi de şireturi cu personajul“?

Cu Brâncuşi a fost un proces foarte lung. Am pregătit rolul înainte de filmări vreo patru luni. Habar n-aveam cum să fac să fiu Brâncuşi. Nici acum n-aș putea pretinde asta. Știam doar de unde pot să-l agăţ. Și asta, o dată prin prisma faptului că tatăl meu este pictor, iar a doua oară, prin faptul că mă simt apropiat de cultura franceză. Astea erau punctele de ancorare în personaj. Am început să-l construiesc, aşadar, mai întîi din exterior. Am slăbit foarte mult, cu un regim dur bazat pe grîu fiert. Asta m-a pus și într-o condiție ascetică, să-i zicem, deloc străină lui Brâncuși. Și am lăsat personajul să se sculpteze în mine, pentru ca apoi să mă apropii de interior. Am început să citesc despre el, să-mi asum tipul de gîndire din spatele vorbelor care ne-au rămas de la el. Încet, s-a produs o legătură între noi, iar rigiditatea abordării s-a transformat în negociere amicală, ceea ce mi-a permis să mă apropii de personaj. Atunci Brâncuși a renunțat să mă mai sufoce cu personalitatea lui aparent de nepătruns. Exista deja un raport de egalitate prietenoasă în relația noastră, care venea din nevoia amîndurora de autentic. Exagerînd, da, am ajuns să mă gîndesc că pot să-l trag de şireturi fără să-l supăr prea tare.

Bănuiesc că, pentru a aborda un personaj a cărui personalitate poate fi intimidantă, trebuie să renunţi la timiditate. Credeți că un om timid poate să devină un actor mare?

Dar eu sînt un om extrem de timid. Ideea e să nu rămîi prizonierul timidităţii tale. În ceea ce mă privește, cred că m-am împrietenit cu ea. Timiditatea poate să vină din neîncredere, din neînţelegerea de sine, poate porni dintr-o tensiune în raport cu tine şi cu cei din jur. Eşti timid cînd îţi e frică să lași adevărul tău personal să funcționeze sau cînd adevărul ăsta nu reușești să-l suprapui peste masca pe care vrei s-o afişezi, iar atunci unii dintre noi n-au încotro și plusează cu tupeu. Dar cînd conştientizezi care îţi sînt atuurile, cînd le pui să muncească laolaltă, toate astea dispar.

Credeți că în societatea noastră există multe asemenea măşti, care ascund, de fapt, incompetenţa?

Cred că majoritatea oamenilor vocali din societate sînt, mai degrabă, diletanţi. Şi vorbesc despre cei care pretind că se pricep la toate. Asta e marea nenorocire. Există și tupeul pozitiv, cel care îţi dă încredere în tine şi te ajută să-ți învingi timiditatea în fața tupeului diletanţilor. Dar tupeul nu există în ecuaţia „vreau să fiu sincer cu mine“. Cînd crezi cu adevărat în tine, atunci mergi pînă în pînzele albe şi nu mai ai nevoie de tupeu. Se transformă în credinţă, în supunerea întregii fiinţe unui crez. De altfel, acesta e un exerciţiu pe care îl fac toți actorii dedicați.

Există diletanţi în teatru?

Oh, da! Ca peste tot. Diletantismul în teatru porneşte de la faptul că sistemul de învăţămînt românesc e foarte prost alcătuit. Este unul dintre nodurile principale care înveninează sistemul teatral. Sistemul de învăţămînt superior de actorie este mutilat şi categorisit ca sistem de învăţămînt de aulă. Se predă arta actorului la 30-50 de oameni deodată. Or, să faci actorie cu atîția studenţi deodată e imposibil, dacă vrei calitate. Iar cel talentat, din cei 30, se pierde într-o mare de oameni care înţeleg greu, n-au talent, nu sînt făcuţi pentru teatru, dar au ambiţiile cele mai mari. Cum să faci performanţă, cum să scoţi generaţii de aur dacă tu faci producţie în masă? Dar profesorul își justifică postul, cum se spune cu amară ironie, pe cap de vită furajeră care intră în facultate, fie ea privată sau de stat. Și toata lumea se preface că avem producție mare de lapte la hectar.

Poți reuşi în teatru chiar dacă nu ai talent? Pe tupeu?

Se poate, pe segmente scurte, dar pînă la urmă publicul decide valoarea. Chiar dacă te bagi în faţă şi primeşti roluri principale în piese bune, nu poţi păcăli la nesfîrşit publicul. Doar talentul muncit iese la iveală în cele din urmă.

Dați-mi un exemplu de aroganţă la care ați fost supus.

Acum ceva vreme, o echipă de jurnalişti a venit să facă un reportaj la teatru. Un reporter m-a întrebat: ce aţi vrea să schimbaţi în ţara asta? I-am răspuns, liniştit, că aş vrea să fie oamenii mai sănătoşi, mai cu carte, mai duşi la teatru. Reporterul s-a dezumflat, mi-a tăiat rapid macaroana şi i-a spus cameramanului să oprească filmarea pentru că nu-l interesează răspunsul meu. Cu alte cuvinte, nu i-am dat răspunsul pe care îl dorea el, unul incitant, în care eventual să spun răspicat că vreau să se schimbe guvernul sau să fie dat jos „ăla“, nu contează că e preşedinte, prim-ministru sau directorul teatrului. Un ăla! Iar aici cred că noi avem mereu o problemă cu ăla, şi nu avem o problemă cu noi. Aici cred că e, de fapt, marea noastră aroganţă.

Care este relaţia unui actor cu textul pe care trebuie să-l joace? Vă „permiteţi“ să aduceţi modificări chiar şi unui text consacrat?

Se întîmplă, mai ales cînd vorbim despre texte traduse. Uneori, din cauza traducerii, simţim nevoia să adaptăm. Dar nu e vorba despre o aroganţă de tipul „eu ştiu mai bine decît autorul sau traducătorul“. Cînd ai un text tradus de o altă minte decît a autorului, observi că uneori se preia din austeritatea cuvîntului scris, dar greu de spus pe scenă. Verbul este perfect în engleză sau spaniolă, poate fi perfect şi în română, dacă e citit, dar cînd un verb este uşor de scris se poate întîmpla să fie greu de jucat. Vă dau însă şi un alt exemplu. Anonimul veneţian, piesa în care joc în prezent la TNB, durează o oră și jumătate. Textul, doar citit, ar dura peste două ore. E nevoie să tai. Teatrul are ca punct final spectatorul. Iar tu, ca actor, trebuie să îi faci drumul uşor celui din sală către înţelegerea unui text scris, pe de o parte, și spre povestea pe care o ai tu de jucat, pe de alta.

Adică vă erijați într-un cunoscător al spectatorului?

N-am încotro. Face parte din meseria mea. În timp capeți și experienţa. Încet, îţi dai seama ce nu ţine într-un spectacol, simţi sala, simţi dacă publicul se va plictisi, ştii că într-o anumită zonă trebuie să intervii. Ori ca regizor, ori ca actor. Ce se taie nu se fluieră – aşa spunem în teatru. Iar dramaturgul aproape că nici nu trebuie să conteze în ecuația asta, dacă e să fiu puţin arogant şi în tema acestui dosar. E o negociere a granițelor. Negocierea cu textul depinde totuși şi de dramaturgi – vorbind despre cei contemporani. Există dramaturgi care ţin la fiecare cuvînt, considerînd ce au făcut ei ca fiind perfect – dar atunci, justificat, întreb: de ce oare mai au nevoie de actori? Evident că se contrează orgoliile. Dar sînt şi dramaturgi care au inteligenţa să renunţe şi să se lase pe mîinile actorilor şi regizorilor, care le transformă textul într-un act viu.

Este tupeul, în România, un ingredient al succesului?

Pentru cine nu crede în forţele proprii şi pentru cel care nu-şi găseşte acea nişă care să se potrivească cu ceea ce ştie şi a învăţat el să facă pentru a-și cîștiga poziția, da, e nevoie de tupeu. E singura armă de supravieţuire şi afirmare. Pentru cei fără noroc, dar cu talent şi cu credinţă în ceea ce fac, dar care mai sînt şi timizi pe deasupra, primul pas poate fi unul de tupeu, dar trebuie să nu rămînă ancoraţi acolo. Ca actor, dacă rămîi ancorat în tupeu, pierzi talentul. Tupeul înseamnă, pînă la urmă, să mimezi că ai o frînghie de siguranţă, cînd tu, de fapt, n‑ai nici un capăt de aţă.

a consemnat Stela GIURGEANU