Bye bye love

Am trăit multe despărţiri pînă acum. M-am mutat de multe ori şi am lăsat în spate nu numai oameni iubiţi, dar şi locuri, mirosuri, obiceiuri dragi şi toate particularităţile care construiesc o viaţă familiară. Această acumulare de lucruri foarte apropiate care nu îmi mai sînt accesibile m-a făcut să realizez că, fără a lua în considerare motivele, cînd ne despărţim de ceva important trebuie să încercăm să trăim asta cu aceeaşi lejeritate cu care trăim despărţirea de fiecare zi pe care o lăsăm în urmă cînd mergem la culcare. Ziua aceea n-o vom mai trăi, dar ştim că vin şi alte zile, chiar dacă nu vor fi niciodată la fel. Cum acceptăm să mergem să ne culcăm, seară de seară, şi să lăsăm în urmă ce a fost, aşa trebuie să acceptăm să lăsăm şi lucruri mai importante şi esenţiale pentru noi. Aceasta este balanţa vieţii: ne despărţim de ceva ca să trăim ceva nou, facem curat ca să eliberăm locul pentru alţii şi altele. Despărţirea este, de fapt, un gest de vitalitate, o acceptare că viaţa înseamnă schimbare.

Sînt fascinată de tradiţia tibetană a mandalelor din nisip: ore în şir se construieşte un motiv minuţios din nisip colorat. Apoi, cînd imaginea este completă, se şterge în cîteva secunde. Dar cei mai mulţi dintre noi nu sîntem călugări budişti şi exerciţiul despărţirii este unul mult mai dificil. Chiar dacă posibilitatea rupturii ne face să trăim mai intens orice relaţie, cînd aceasta se întîmplă, acceptarea ei pare la început imposibilă. Efortul depus şi timpul scurs ne face să nu vrem să lăsăm trecutului ceva care ne e atît de preţios nouă, pe care l-am construit sau l-am obţinut consumînd atîta viaţă. Nu vrem să avem impresia că efortul şi timpul nostru au fost în zadar. Nu vrem ca timpul, efortul, viaţa să fie risipite prin despărţiri. Şi mai ales nu vrem ca iubirea să se piardă. Dar ea nu se pierde niciodată.

În ultimul an, m-am despărţit de două mari iubiri din viaţa mea. Prima este un om şi a doua este un oraş. M-am mutat din New York, un loc pe care îl iubesc ca pe cineva din familia mea şi la care mă gîndesc zilnic. Această mutare m-a obligat să mă despart şi de iubitul meu. Eram bine toţi trei: eu, el şi New York-ul. Era frumos, un tot plin de plăceri şi de posibilităţi. Pînă cînd lucrurile s-au schimbat, şi nici iubitul meu, nici New York-ul nu îmi mai dădeau încrederea că pot să fiu în continuare bine cu ei. Momentele noastre împreună au ţesut o pînză în sufletul meu şi ele vor fi acolo cît timp o să mă lase memoria. Chiar dacă ar fi să mi-o pierd, ştiu că momentele acelea tot vor continua să existe undeva în infinitatea timpului. Odată ce ai simţit iubirea, ea nu mai poate trece în neant. Eu, una, nu am spus niciodată adio iubire, ci doar bye bye iubire.

A fost o despărţire pe care aş fi putut să o evit, însă cu un pachet de sacrificii. Aş fi putut să rămîn cu New York-ul de un braţ şi cu el de celălalt. Dar am ales diferit. Despărţirile sînt adesea motivate de o nevoie de noutate. În cazul meu, nu un alt bărbat sau un alt oraş m-au făcut să iau această decizie, ci o dorinţă mai profundă de schimbare: să-mi construiesc o viaţă nouă, căreia să-i simt încă mirosul de folie pe ea. Fiindcă prima mea mare despărţire a fost de România, care a trăit în mine în toţi aceşti ani şi mi-a adîncit curiozitatea legată de ţara mea natală, numai o mutare aici putea să o satisfacă.

Dar nu motivaţiile sau scuzele contează. La capătul procesului de despărţire, ceea ce contează este că ea s-a întîmplat şi că a lăsat un gol, pe care acum noi trei trebuie să îl umplem. Cred că New York-ului îi va fi cel mai uşor.

Elvira Lupşa este consultant artistic independent, fondatoare şi curatoare Unicat. Mai multe la http://unicat.co/. 

Foto: wikimedia commons