Busuioaca de la „Arșinel” și o băută cu mulți cavaleri

Onorantă invitația asta, să scriu pentru Dilema veche despre petreceri cu vin de care-mi pot aduce aminte! Mai ales dacă mă gîndesc la studentul care eram cînd se petrecea prima istorisire de mai jos. Nici nu îndrăzneam pe-atunci să visez că voi publica vreodată ceva – orice – într-o astfel de revistă. Mi se părea că aerul ideilor de-aici era „prea tare” pentru mine. Și-acum mă îmbată, dar înțeleg motivul real: cît ei citeau și scriau, eu am băut vin. Mult. Știu că asta tot nu mă califică și că ar trebui să mă trezesc la realitate, dar n-o să dau cu apă rece, că nu vreau să mă trezesc din plăcuta amețeală! Așa că… două amintiri pentru vechea Dilemă, pe repede-nainte!

Busuioaca studențească de la „Arșinel”! Prima legendă urbană despre vin

Prima legendă urbană despre vin, mărturisesc, am aflat-o la începutul facultății. Și dacă tot am pomenit de școală, o s-o iau jurnalistic, să nu mă rătăcesc. Cine? Eu cu încă trei băieți și patru fete. Studenți la Jurnalism. Unde? Într-o cameră cît două paturi, un dulap cu două uși zgîriate și-o traversă de 60 de centimetri între ele din căminul C, de la „Leu” (în curtea fostei Academii „Ștefan Gheorghiu“ pentru cadrele Partidului Comunist). Cînd? Parcă pe la final de februarie 1991. După cursurile de dimineață, pe la orele 14,30. Cum? Înghesuială în odaia minusculă, dar cald (și bine). În tot necazul ăsta locativ se face simțită și-o vibrație discret erotică: „Ah! inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine! / Îmi cere… nu-ș' ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da: / Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, / În brațe n-am nimica și parcă am ceva”. Mă rog, eram tineri și era bine, iar ideea unei asemenea înghesuieli era apetisantă. Mai ales că era și băutură în schemă. Ce? Facem o chetă (beam zilnic după ore, dar bere la cantină, nu vin în camere). Se duce un coleg la „Arșinel” (și-acum chiar cred că „privatizarea” aia din tablă verde de la stația Politehnica era magazinul actorului). Decizia fusese simplă: n-avem bani să luăm vin și „de băieți”, și „de fete” – luăm țigări și „ce beau fetele, că ele-s vedetele”, să se destindă și să le-ajungă băutura.

Vine colegul cu o sacoșă în brațe, să nu se rupă mînerele. Frig afară, de cădea cioara bocnă din copac! Cu geaca pe el și cu sacoșa, arăta ca mama urs cu puii-n brațe. Doar că puii erau multe sticle. Busuioacă de Bohotin – asta fusese comanda. De apă plată nu se pomenise la începutul anilor ’90 (parol, știu că fiică-mea nu crede azi), iar de „minerală” nu cred că aveam noi bani. Dăm cu fundul sticlelor de perete, cu un prosop „pus contră”, să nu se spargă cînd le destupăm. Bem-povestim, fumăm (toți deodată, eram ca mușchiuleții în afumătoare), bem-povestim…  Dulce rău Busuioaca! Groasă, rubinie, cu gust de caramele arse, aromată ca parfumul bulgăresc de trandafiri – și cam călduță! Cineva apare cu ideea să dansăm, cred că ne cocoțăm pe rînd în cele două paturi, ca să lăsăm loc cîte unei perechi. O pereche mai îndrăzneață își ia zborul pe coridor la giugiuleală, ca să scape de miștourile noastre.

Ne matolim, firește. La un moment, realitatea mea decide să-și ia zborul: camera începe să se învîrtească și căldura devine grețoasă, lăptoasă. O șterg fără să mai anunț pe nimeni, trec pe lîngă cuplul de pe hol fără să fac niciun mișto… N-apuc bine s-ajung la poarta complexului, că mă și reped să mă răstesc la un boschet – ca-n Creangă: „zbrr! – sub o dugheană”.

De ce? De ce mie? De ce una ca asta? Ajung acasă, în apartamentul închiriat, și mă lămurește colegul Bogdan, mult mai experimentat (îi publicase Cațavencu un text!): „Ce-ai făcut, băh?!? Ai băut de-aia de Iași? Păi, tu nu știi că ailaltă, de Huși, e aia adevărată?”.

Nu știam. M-am învățat minte atunci. Crezusem, prost, că Busuioaca de Bohotin e din Bohotin. Venea, de fapt, din multe alte locuri. Și te ducea în multe locuri.

După 20 de ani (nu-i chiar Dumas, dar e cu cavaleri)

Tot prin noiembrie, dar 2011. Mă apucasem deja de vreo nouă ani de scris despre vin și – nu mai știu cum – ajung să accept o invitație la o petrecere tematică într-un oraș de provincie, cu vreo 200 de participanți. Mă cazez în centru, mă schimb la costum și mă deplasez la local. Știam că party-ul era organizat pentru membrii unui Ordin cavaleresc al vinului, dar cînd ajung acolo rămîn uimit. Totul arăta misterios, a combinație între platoul de filmare de la Eyes Wide Shut și o ședință la Biroul Organizației de Bază de la Ku Klux Klan. Doar că nimeni n-avea fața acoperită: în penumbră, figuri serioase de oameni pe la 50 de ani, mulți cu pelerine negre lungi pînă la glezne, colane grele aurii, de trei degete, insigne, paftale și… chiar cîteva săbii.

Mă lămuresc rapid că varianta să-i întîlnesc aici pe Tom Cruise și Nicole Kidman e exclusă și mă gîndesc să fac stînga-mprejur, că nici la KKK nu mă vedeam înscris. Mă liniștește totuși gîndul că săbiile nu erau de ninja, ci de ceremonie, și decid să rămîn. Aterizez la o cinstită masă rotundă unde cunoșteam trei persoane – una cu care venisem și familia unui distins somelier bucureștean. Aflu destul de repede că mai ședeam cu un milionar de vîrsta a doua, din părinți pe ruta România – Tel Aviv – Statele Unite (omul vorbea româna). Era însoțit de asistentă (profesională, nu medicală) – o frumusețe blondă cu păr scurt și forme la locul lor, într-o rochie neagră mulată. Care rochie ascundea totul și dezvăluia totul – dar asta aveam să aflăm cu toții mai tîrziu, pe la desert, cînd a luat un microfon și a rostit un spici așezată – imprudent – între reflectoarele orchestrei și distinsul public, cu lumina din spate.

Recent, se lansase pe piață vinul din România al unui conte germano-francez – vin care sponsoriza serata. O trupă de folk anima elegant reuniunea, cavalerii se plimbă între felurile de mîncare de la o masă la alta, socializează, pupă mîini – la doamne, se bat pe umăr – la domni, discută vinuri și fac planuri. Se bea bine de tot, se leapădă pelerinele și se trece la dans – tot mai vijelios, pe măsură ce folk-ul se duce-n muzică de petrecere, în lăutărească și-așa mai departe. Încep să se întrevadă niște poale de cămașă pe la beteliile pantalonilor cu dungă, se deschid nasturi la gît, se lărgesc cravatele, lîngă ring apar abandonate perechi de pantofi cu toc. E cald, cămășile se udă în locurile consacrate. Asistenta milionarului trece și ea la microfon, cu două melodii din îndrăgitul repertoriu moldovenesc. Chiote, țîpurituri, triluri, fluierături – fiecare, cu ce știa de pe unde venea. Un carusel de dansuri, sunet și lumini, totul se învîrte…

Mă trezesc pe la 10 dimineață în camera de hotel, mahmur și angoasat: tare vinul contelui, slabă vocea asistentei. Cu săbiuțe sau fără, nu prea am fost de fală.

Cezar Ioan este fondator şi editor al revistei Vinul.ro.