Buruiana Dracului – discursul lui Nicolae Mavrocordat împotriva tutunului (cca 1709)

19 decembrie 2018   Tema săptămînii

Conform mitologiei populare româneşti, Dracul a săpat o groapă, a făcut un pîrţ în ea, a acoperit-o cu pămînt şi acolo a încolţit „tiutiunul“, „Buruiana Dracului“. Zeiţa tutunului, Pafa sau Pîca, are în cultura tradiţională imaginea „Mamei Dracilor“: „O femeie bătrînă cît lumea, neagră şi urîtă, cu coarne, cu un nas lung pe care scoate flăcări şi fum, cu ochi bulbucaţi, dinţi ca de mistreţ, unghii ca secerile, coada ca de vacă şi cu pipă între dinţi. A născut-o iadul. Fiii ei sînt dracii. Ei au descoperit sămînţa de tutun şi au răspîndit-o în lume“. În folclorul mitic românesc, „tiutiunul“ este nu doar „buruiana Dracului“, ci şi „tămîia Dracului“, iar pipa sau luleaua este „cădelniţa Dracului“. Tutunul, care creşte pe mormîntul Diavolului, este opusul tămîii, care creşte pe mormîntul lui Iisus. „Să vedem, Doamne – îl provoacă Diavolul –, la care aleargă lume mai multă: la tămîie sau la tutun.“ Cînd Ivan Turbincă întreabă la poarta Raiului dacă acolo va găsi „tabacioc“ şi „votchi“, Sf. Petru îi răspunde tranşant: „La iad, Ivane, nu aici“. La rîndul lor, vechile texte creştine îi amendau pe fumători, ameninţîndu-i cu iadul: „Voi vă afumaţi cu tiutunul puturos – ce este rămăşiţa din jărvile [= jertfele?] idoleşti. Amar voao, că în veci veţi fi în iad“, se spune într-un text manuscris din 1762 (mss. BAR nr. 5584). 

* * *

Nu doar în textele bisericeşti erau sancţionaţi fumătorii. Primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat (1680-1730), a scris în greaca veche un foarte interesant text: Logos kata nikotianis (Discurs împotriva tutunului). Scris la începutul secolului al XVIII-lea, textul a fost publicat postum, în greacă, la Iaşi, în 1786, de către nepotul autorului, Alexandru al II-lea Mavrocordat, domnitor al Moldovei. Se pare că micul volum, pe care l-am ţinut în mînă la BAR, i-a aparţinut lui Vasile Alecsandri, care l-a lăsat moştenire Academiei Române, al cărei membru fondator a fost. La cîteva luni după moartea poetului, o mînă a scris pe pagina de titlu a cărţii următoarele: „Donată Academiei de  V. Alecsandri în 1891 April 2“ (lecţiune probabilă). Textul scris de Nicolae Mavrocordat a rămas inedit în limba română, un motiv în plus să dau din el ample extrase. Îi mulţumesc prietenului Andrei Cornea, care a avut amabilitatea să îmi traducă textul din greaca veche. Nu este de mirare faptul că domnitorul fanariot a compus un discurs retoric „împotriva tutunului şi împotriva celor care îl vorbesc de bine“. Acţiunea lui ţinea cumva de Zeitgeist. De-a lungul secolului al XVII-lea, tutunul era interzis în multe zone ale Europei. Probabil că Nicolae Mavrocordat şi-a scris textul în acest spirit cîndva după 1709 (aşa cum indică pagina de titlu), în perioada în care a fost „hegemon“, deci aproximativ între anii 1709 şi 1715, cînd a fost domnitor al Moldovei (cu o întrerupere de opt luni, 1710-1711, cînd pe tron s-a aflat Dimitrie Cantemir). 

Surprinzător este faptul că Mavrocordat Vodă descrie prepararea şi utilizarea tutunului ca pe nişte operaţiuni puţin cunoscute în epocă. „Aşadar – scrie Nicolae Mavrocordat –, iarba cu frunze late creşte în cîmpii. De la cei de demult nu a avut parte de denumire, dar cei care o folosesc au numit-o «nicotiană» [= tutun]. După ce este curăţată de frunze de către oameni, arşiţa soarelui o usucă şi, cînd umezeala pleacă, rămîne uscată. În acest fel este distribuită în snopi şi se vinde nu pe bani puţini. Cumpărătorii o fărîmiţează şi o pun într-un recipient mic de lut, încovoiat, care este găurit la ambele capete: la unul primeşte focul, la celălalt are un tub lung confecţionat din lemn pe care oamenii îl prind cu buzele. [Prin el] trag fumul cînd iarba arde. Unii oameni înghit fumul şi îl trimit în stomac, făcîndu-şi burta o sobă, alţii îl suflă prin nas în aerul de afară, alţii, ceva mai măsuraţi în rău, îl aduc puţin în trup şi îl scot în afară.“ Chiar şi ciubucul este descris de domnitorul fanariot cu multe detalii tehnice, ca un instrument necunoscut. Preluată de la amerindieni, pipa lungă de lut se răspîndise, din Anglia şi Olanda, în Europa secolului al XVII-lea. 

Mavrocordat nu explică de ce planta psihotropă care „stîrneşte nebunia“ era numită „nicotiană“. De fapt, numele ei provine de la Jean Nicot de Villemain, ambasadorul Franţei la Lisabona (15591561), care a adus frunze şi seminţe de tabac brazilian la Paris. Planta s-a răspîndit cu rapiditate în Europa ca remediu medical, preluînd numele aristocratului francez: Herba nicotiana. Abia la jumătatea secolului al XVIII-lea (deci la cîteva decenii după scrierea lui Mavrocordat), suedezul Carolus Linnaeus, el însuşi un înrăit fumător, i-a dat plantei numele de Nicotiana tabacum (cf. Species plantarum, 1753). Mavrocordat preferă să sugereze că numele nikotiani ar proveni de la grecescul kotos, adică „ranchiună, ură“ – sentimente pe care, chipurile, le-ar provoca tutunul prin inhalarea fumului degajat. „Denumirea [plantei] indică acţiunea însăşi“, conchide Nicolae Mavrocordat. 

Domnitorul fanariot descrie în termeni apocaliptici „trăsăturile nocive“ ale tutunului şi efectele lui malefice nu numai asupra corpului, dar şi asupra minţii fumătorului: „În timp ce alte [plante] vatămă numai trupurile, tutunul nimiceşte şi mintea nu mai puţin decît trupul. Arde corpul, şi prăpădind umezeala proporţionată, face trupul să se usuce şi, precum un tiran crunt, îl coseşte din viaţă înainte de vreme. Iar gîndul pentru cele frumoase şi bune îl face lipsit de vlagă. Trupul îl suge şi îl înghite ca o lipitoare, în timp ce mintea o animalizează. Înnegreşte inima ca pe un horn, umple plămînii cu funingine, face corpul să miroasă urît, iar dinţii îi face mai negri decît smoala“. Cum am arătat în volumul Narcotice în cultura română, Nicolae Mavrocordat obişnuia în acei ani să-şi administreze opium, fără să considere că acest fapt ar intra în contradicţie (legală, morală, medicală sau de altă natură) cu poziţia sa extrem de critică faţă de utilizarea tutunului. 

Nu este poate întîmplător faptul că în serviciul domnitorului fanariot se afla o mare personalitate medicală – doctorul evreo-portughez Daniel de Fonseca. Nicolae Mavrocordat a fost el însuşi un erudit poliglot, cu studii de filozofie şi teologie. „Şi era [Neculai-Vodă Mavrocordat] om învăţat foarte, bun cărturar – scria Ion Neculce. Şi desfătări, voroave de glume, nemic nu să făcea înaintea lui.“ Chiar şi Dimitrie Cantemir, concurentul său la tronul Moldovei, îl aprecia pe Nicolae Mavrocordat ca fiind un „bărbat atoateştiutor într-ale literaturii orientale şi occidentale“ (Istoria Imperiului Otoman). Pe piatra sa de mormînt (a fost îngropat la Mănăstirea Văcăreşti, pe care a ctitorit-o) au fost scrise în greceşte următoarele: „Muzele l-au încununat cu-a gloriei cunună“. Mănăstirea a fost demolată în 1986 din ordinul lui Ceauşescu.

Nicolae era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, mare savant, cu studii de medicină şi filozofie la Universitatea din Padova. Un „iatro-filozof“, cum l-a numit Nicolae Iorga. „Alecsandru Ecsapărîtul“, cum îi spunea Ion Neculce, era un „om ales“, „preaînvăţat în toate învăţăturile“, cum l-a descris Nicolae Costin. Prin lucrarea sa de doctorat Instrumentul pneumatic al circulaţiei sîngelui, publicată la Bologna în 1664, Alexandru Mavrocordat a fost unul dintre primii susţinători ai teoriei doctorului englez William Harvey (1578-1675) privind circulaţia sangvină. Nu este deci deloc surprinzător faptul că Nicolae Mavrocordat (mîndru de părintele său, ca şi de descendenţa sa din boieri moldoveni) a abordat în discursul antitutun o perspectivă medicală, anatomică, cu referiri concrete la inimă, sînge, stomac, măruntaie, plămîni, creier etc. Remarcabil pentru epocă este faptul că Nicolae Mavrocordat reuşeşte să descrie fenomenul de adicţie a fumătorilor, „care nici măcar noaptea nu lasă pipa şi, pe deasupra, aduc necontenit lungi Fumătorii înrăiți sînt conduși ca de o teribilă nebunie. Această „urîtă îndeletnicire“ devine o „patimă“, un „monstru mitic cu o sută de braţe“ („şi mie trebuie să-mi crească o sută de limbi, pentru ca să fac limpede ticăloşia plantei“). Pentru „cei obişnuiţi“ cu fumatul, pentru cei „care s-au hrănit numai cu tutunul“, „obişnuinţa a devenit deja natură“. Dacă sînt „văduviţi de tutun“, fumătorii „pleznesc, sînt înrobiţi de el şi, precum de o sfoară, sînt traşi de nas [de către tutun]“. Fumătorii înrăiţi sînt „conduşi ca de o teribilă nebunie, păşind încolo şi încoace şi, asemenea unor cîini de vînătoare, adulmecă tutunul, ca să tragă o doză şi să-şi umple măruntaiele cu funingine“. Ei „poftesc în mod continuu acest lucru rău-mirositor şi, dacă nu-l au, numai că nu se înăbuşă“ şi „urlă ca lupii“. Autorul dă dovadă de o bună înţelegere a dependenţei („înrobirii“) narcomanului şi a chinurilor sevrajului, dar şi a pericolelor psihosomatice la care se expunea fumătorul. Textele care sînt imprimate azi, după trei secole, pe pachetele de ţigări par a fi simple atenţionări faţă de ororile expresive forjate de Mavrocordat Vodă. Discursul capătă spre final o coloratură moralizatoare, antihedonistă, cvasiteologică, axată împotriva viciului şi a păcatului de neiertat. Fumînd tutun, omul caută „plăcerea simţurilor“, croieşte „căi străine şi variate desfătărilor“, căzînd în „prăpastia plăcerilor“. Cei care „venerează virtutea, vecină cu divinitatea“ dau celor cinci simţuri hrana „legiferată de Natură“. Tutunul însă, „iarba plină de scîrbă“, distruge trei dintre simţuri: gustul („prin amărăciune“), olfacţia („prin mirosul rău“) şi văzul (prin „întunecimea“ provocată de fum). Fumul de tutun „vatămă şi ochii în cel mai mare grad prin întunecime“. „Fiind orbi de bunăvoie, [fumătorii] ajung cu adevărat la necazul dat de pedeapsa care îi aşteaptă pe păcătoşi în acest caz: căci se crede că aceasta este întunericul. Pe ei, întunericul îi învăluie şi îi încercuieşte. Într-adevăr, ce altceva, spune-mi, este fumul, dacă nu o întunecime în fapt?“ „Tutunul este păgubitor sufletului şi corpului“, este „o imagine a pedepsei veşnice“, este „tiranul cel mai cumplit“, iar „cei care îl folosesc sînt mai sălbatici decît fiarele, mai pofticioşi decît femeile însărcinate, mai nelegiuiţi decît hoţii şi jefuitorii“.

Fără ca Infernul să fie numit per se, dar fiind definit destul de precis (loc al păcătoşilor, întunecime, pedeapsă veşnică etc.), retorica lui Nicolae Mavrocordat se apropie de dogmatica ameninţare cu întunecimea Iadului a celor care se „afumă cu tiutunul puturos“, aşa cum apare tranşant în manuscrisul românesc din 1762, citat mai sus (mss. BAR nr. 5584). 

Andrei Oișteanu este membru în Consiliul Științific al Institutului de Istoria Religiilor. Volumul său Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură apare în a treia ediție, revăzută și adăugită, la Editura Polirom. 

Mai multe