„Burţile“ presei libere

În primii 15-20 de ani de presă românească „liberă“, se scria orice pentru că oamenii citeau cam orice, fără să-și pună prea multe întrebări legate de granița dintre realitate și fantezie. După decenii întregi de viață cenușie și știri în care nu întîmpla nimic, în afară de ode și osanale, foamea de senzațional și nevoia de poveste trebuiau satisfăcute cu orice preț. Anii aceia de presă au fost atît de haotici, de exuberanți și de absurzi, încît merită nu doar să fie predați ca „studiu de caz“ la facultățile de profil, ci merită să devină literatură, pentru că sînt unici, nu vor mai reveni niciodată. Iar „găina care naște pui vii“ din Evenimentul zilei (considerat pe atunci un ziar de prestigiu) n a fost începutul unui fenomen, el exista deja încă din 1990, cînd se inventau peste noapte publicații de tipul Infractoarea mov, cînd se nășteau și mureau edituri, cînd se formau cozi la chioșcurile cu ziare, cînd orice gospodină și orice instalator erau cititori de presă.

Aproape săptămînal apărea pe piață o nouă publicație, banii mergeau într-o direcție anume, iar o gașcă întreagă de jurnaliști care își scriau articolele pe colțul mesei, prin crîșmele de la Casa Scînteii (transformată deja în Casa Presei Libere), migrau plini de speranță dintr-o parte în alta. Pe atunci aveam un amic care era un soi de rege al „burților“ („burtă“ – articol cu subiect inventat, dar care poate să conțină, întîmplător sau nu, un sîmbure de adevăr) și care, atunci cînd afla că s-a deschis o nouă „fabrică de texte“, îmi spunea: „Hai să mergem și să băgăm și noi un cap!“ Eu eram novice în meserie, el ajunsese la performanța de a vinde o „burtă“ de mai multe ori, adică același articol fictiv reciclat la nesfîrșit în paginile unor publicații obscure care, culmea, își aveau publicul lor. Vindecători, vrăjitoare, trafic de droguri și prostituție, crimă organizată, case bîntuite și cîte altele puteau să devină cover stories, cu repere și surse imprecise, fără să existe în realitate. Oamenii citeau și se minunau, nimeni nu verifica nimic. Amicul meu a atins o culme a măiestriei în momentul în care lucram amîndoi la o publicație „în curs de apariție“ (și care nu a mai apărut niciodată) și a inventat un interviu cu avocatul Regelui Mihai. Știa că materialul nu urma să fie publicat, însă redactorul-șef s-a întîlnit întîmplător chiar cu tipul respectiv, care i-a spus că n-a dat nici un interviu în ultima vreme, așa că regele „burților“ și-a pierdut slujba. Însă nu mă îndoiesc că „interviul“ a fost publicat în altă parte, în vreo revistă locală, de pe la Arad sau Brăila. În fond, există cazuri recente în care scriitori inventați de prin America de Sud apar în paginile unor prestigioase publicații literare.

Uneori se plătea bine, chiar fabulos. De altfel, perioada mea de glorie financiară a fost în timpul colaborării cu revista Hustler, unde scriam reportaje oarecum erotice, sub pseudonim. Nu a durat mult, vreo șase luni, cred, însă îmi amintesc că-mi permiteam să mănînc zilnic în oraș, la restaurant, din două articole pe lună. Pentru că eram conștiincioasă, le scriam „pe bune“ – interviuri cu stripperi sau cu gigolo care au fost, totuși, niște experiențe uluitoare pentru o puștoaică ce nu știa nimic despre industria sexului. La un moment dat, am fost nevoită să scriu „o burtă“ și o dau mereu drept exemplu în ceea ce privește circuitul „burților“ în presa acelor vremuri. Găsisem un scurt reportaj în cotidianul Național despre o actriță de filme porno care făcuse carieră în Germania și tocmai se întorsese în România ca să-și deschidă o școală de vedete de filme porno. L-am sunat pe jurnalistul care scrisese articolul cu rugămintea să mi dea contactele „doamnei“ respective. Mi a răspuns amabil: „Sigur, va fi încîntată de o nouă colaborare cu presa. Deocamdată e plecată în Germania, însă vă caut eu cu siguranță cînd se va întoarce în țară!“ Am așteptat cu speranță, m am plimbat de mai multe ori pe străzile adiacente străzii Mîntuleasa (acesta era singurul reper din articol), încercînd să-mi dau seama care era casa „conspirativă“ unde se țineau cursurile. După două săptămîni am sunat din nou la redacția ziarului Național – din păcate, directoarea școlii de viitoare vedete porno nu se întorsese încă din Germania. Abia atunci m-am prins că era o „burtă“ și, pentru că trebuia să-mi predau articolul, am pre-luat-o și am scris o „burtă“ și mai ofertantă, pe patru pagini de revistă. Le-am luat „interviuri“ vecinilor scandalizați din zona Mîntuleasa, am inventat fete oneste din Bîrlad sau Slobozia, pline de aspirații de a deveni vedete porno, o sală de curs specială, în care se repetau orgasmele în fața oglinzilor, o pivniță pentru sado-maso etc. Redactorul-șef m-a felicitat sincer pentru text, fără să mă întrebe dacă e ceva adevărat acolo sau nu. La o săptămîna de la apariție, am primit un telefon la redacție: „Bună ziua. Sînt X, jurnalist la TVR, e foarte interesant reportajul dvs. despre școala de vedete de filme porno. Mă întreb dacă ați putea să mă puneți în legătură cu doamna respectivă, pentru un material video în care, desigur, îi vom proteja identitatea“. Aveam replica deja pregătită: „Sigur, nu-i nici o problemă, doar că deocamdată e plecată în Germania!“ Nu s-a mai întors de acolo niciodată.

Treptat, am început să mă obișnuiesc să scriu articole la granița cu ficțiunea și le-am luat drept niște exerciții de literatură. Știam însă că lucrurile nu vor dura așa la nesfîșit, presa începuse să se „profesionalizeze“, apăruseră deja mogulii, se dădeau adevăratele tunuri, iar noi, condeierii ăștia mici, nici nu mai contam. Tîrziu, în anii 2000, am nimerit într-un trust de buzunar, la un mic mogul care scotea pe piață un ziar, o revistă erotică, o revistă de știință și tocmai își completase planul editorial cu o revistă de „crimă și mistere“. Obișnuia să ne spună: „Trebuie să scrieți despre curve și despre criminali ca să aibă din ce trăi și oamenii de știință!“ Ăștia erau jurnaliștii de la revista de știință care numai oameni de știință nu erau, desigur, preluau și adaptau texte în engleză de pe Internet. Așadar, iată-mă la „crimă și mistere“, unde aveam voie să scriem orice, doar să fie cu sînge. Am epuizat destul de repede toate infracțiunile posibile, toate personajele dubioase care puteau să-mi treacă prin minte. Îmi amintesc dimineața mohorîtă și rece de februarie în care eu și un coleg ne plimbam prin cimitirul Bellu în căutare de povești cu gropari. Eram „pe teren“, chipurile, căci primiserăm ca sarcină un reportaj morbid. Ne-am așezat pe o bancă – eu l-am inventat pe nea Titi care vorbește cu morții, colegul meu și l-a imaginat pe Sandu, gropar din tată în fiu care locuiește într-un cavou, am băgat și o fantomă, pentru că bîntuirile dau bine oricînd, după care am decis că era cazul să plecăm acasă. La redacție, atunci cînd redactorul-șef era plecat, se jucau campionate de aruncat pinguini pe gheață, pe computer, între departamente, și se aștepta ziua de salariu. Toți colegii mei erau oameni creativi, care au ajuns în final să aibă job-uri creative. Cîteodată mă gîndesc la tot talentul irosit în acei ani, al meu, al altora, oameni care în condiții normale și în țări mai normale puteau să trăiască altfel din scris, mai decent. Toată această prostituție jurnalistică era însă o formă disperată de supraviețuire. Păstrez în computer textele de atunci, poate la un moment chiar vor putea să devină literatură.