„Bunul-simț politic și cumpăneala lucrurilor”
Am luat formula din titlu dintr-o veche gazetă ardeleană, în care se vorbea despre românii care trădaseră cauza memorandistă și se dăduseră cu guvernul maghiar. Am ales-o pentru izul arhaic; știu că e tautologică dacă mă pun în siajul lui Al. Paleologu, cum am de gînd. Știu și că nu e chiar de bun-simț să mă arunc direct la Paleologu cînd vorbesc despre bun-simț, căci e prea de simțul comun al cititorului. Dar ce să fac? Am nevoie de un ghid jovial printr-ale gîndirii, eu fiind lipsit de organ filosofic. După ciceronele meu, asta ar echivala cu o emasculare. Fie, căci, azi, nu mai trece musai drept beteșug. Măcar de m-ar scăpa de unele servituți impuse prin reducția moraloidă numită de cei mai mulți bun-simț! A nu se înțelege că am ceva cu politețea, dimpotrivă, dar mi se pare că, deși trebuia să fie una din manifestările bunului-simț, a ajuns să îi uzurpe locul, să îl obtureze, să îl inhibe.
Paleologu avea dreptate să distingă bunul-simț de simțul comun, văzînd în cel dintîi nu o „formă primară a inteligenței”, ci un superlativ al ei, „darul de a «simți bine, de a discerne, de a-și reprezenta, de a imagina adevărul, de a îndrăzni»”; dacă adăuga „sau de a se înfrîna”, eram total de acord. Nu cred că avea dreptate să-i reproșeze lui Descartes aserțiunea din deschiderea Discursului: „le bon sens est la chose du monde la mieux partagée”. Sigur că nu e așa („dacă ar fi așa, ridicolul n-ar mai exista”, scria un gazetar interbelic nesemnat), dar oare filosoful credea că e? Pentru el, bunul-simț (bon sens, bona mens) nu era altceva decît „puterea de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals”, rațiunea ori înțelepciunea (uneori chiar tradus așa). Dacă aceasta e „în mod natural egală la toți oamenii”, de ce a mai vorbit de oameni „zăpăciți” ori „stupizi”, de „spirite slabe”, de ce a avertizat ca metoda sa este „un țel prea îndrăzneț pentru mulți”? N-am încredere în simțul meu, dar miros că era doar un sofism ironic-precaut, al unuia care se temea pentru capul său.
Apoi, Paleologu nu punea prea mare preț pe simțul comun, care „cade repede în aporii și platitudini”. Deși admitea că „merg o bună parte de drum împreună pornind de la constatări elementare”, între „platul simț comun” și bunul-simț vedea o mai mult sau mai puțin „subtilă antiteză”. Bine-bine, la Copernic, Galilei etc., dar la noi, cei nepreocupați de sistemul solar?
Flanînd un pic prin vorbăria românească din ultima sută și ceva de ani, pot spune că prin bun-simț a înțeles fiecare ce i-a convenit, dacă a înțeles ceva. S-a aruncat vorba în vînt, fiind asociată, mai mereu, cu un presupus simț comun și mai mult cu rațiunea decît cu buna cuviință. A spune cuiva că e lipsit de bun-simț însemna a-l face mai degrabă „stupid” sau „zăpăcit” decît ceea ce înțelegem azi prin „nesimțit”. „De o parte ar fi o mare lipsă de bun-simț, de alta o foarte grosolană ofensă”, zicea un ziarist despre Goga, care începuse să-l sape pe Maniu; iar Argetoianu, observînd „lipsa de tact”, dar nu și de politețe, a ministrului german Fabricius: „dacă nu un om de bun-simț, cel puțin om bine crescut”. Reducerea semantică la buna purtare s-a petrecut mai tîrziu. Intuiesc o... chestie politică, pe care o avansez doar ca ipoteză: e rezultatul modernizării/urbanizării comuniste, dublate de ștergerea individualității, uniformizare, cultivare a conformismului.
S-a vorbit mult, înainte de 1947 și după 1989, de bunul-simț politic, constant fiind reproșul că adversarul nu are așa ceva. Pentru un pic de ordine, să facem și aici distincția între simțul politic comun, al cetățenilor (în fond, ceea ce se numește cultură politică), și bunul-simț politic pe care l-ar putea avea jucătorii politici și, hai, chibiții politologici!
În primul rînd, bunul-simț politic ar fi capacitatea de a prevedea cît mai bine pentru cît mai mulți oameni și cît mai mult timp. Fiind dintre aceia care cred cu tărie în democrație (în latura ei zisă procedurală), mi se pare că, la cei care vor să reprezinte/conducă, mai mult decît au commun des mortels, e nevoie de un simț al simțului comun. Bunul-simț în politică trebuie să fie și un simț practic. Îl au cei care știu să dea binelui comun o formă fezabilă (aici mă despart de Paleologu, care dădea bunului-simț o aură cam revoluționară), dar și să atragă/păstreze electoratul; mai mult, să îi modifice – dacă se poate, pe nesimțite – simțul comun, cu grijă să nu și-l ridice împotrivă. Asta presupune, sigur, toate cele ale rațiunii, plus încă ceva, o doză de inefabil, pe care, adesea fariseic, îl opunem bunului-simț. Îndrăznesc: niscai șmecherie sau... golănie (ar fi frumoasă o urmărire a avatarurilor golanului din antebelic pînă azi). Sîntem sau ne prefacem sătui de ea pentru că ne sare adesea în ochi, în stare liberă, părînd chiar că se substituie politicii, în care ar trebui să fie (doar) ca sarea în bucate. Oricum, un (presupus) bun-simț rupt de simțul comun ori rămîne steril politic, ori duce la autoritarism. Știm destui dictatori care au iubit cu forța popoare și mai știm personaje admirabile, din multe puncte de vedere, dar neiubite sau iubite platonic de votanți – mă gîndesc la Ion Rațiu și, la alt nivel, chiar la Al. Paleologu, care mărturisea că s-a simțit puțin Dandanache candidînd și cîștigînd la Focșani.
Cred că bunul-simț politic „elementar” trebuie să se vadă în discurs, pentru că, dincolo de clișeul demagogic „Fapte, nu vorbe!”, politica înseamnă în primul rînd vorbe, înseamnă a le spune oamenilor ceva – fatalmente și minciuni – pentru a-i convinge. „Minte-mă frumos!” nu-i chiar o tîmpenie. La noi, precaritatea demagogiei e de plîns. În afara unor momeli frivol attrape-tout-izante (de genul „Să trăiți bine!”, pe care, recunosc, nu aș fi pariat), publicul nu a primit, în 30 de ani, decît zgomot aiuristic. Vîjîim într-o circularitate vicioasă: subdezvoltatul simț politic comun permite o „comunicare” politică jalnică (dar autofetișizantă) care îl menține în subdezvoltare. Avem de-a face cu un paradox al bunului-simț politic (sau al lipsei lui): profitînd de bietul simț comun, îl au mulți care, evident, nu-l au. Spuneți-mi hater!
De ce e așa? Comunismul sigur are multă vină, dar nici ce a fost mai înainte nu ajută. Avem o tradiție a politicii pe lîngă – mă iertați! – popor. În imaginarul nostru sepia, politicienii de pe vremuri au mult ștaif, dar, dacă ne dezvrăjim un pic, le vedem și lor cusururile. Nu mă leg de cei criticați comic de Caragiale și (cît se putea de) sobru de Maiorescu, ci de oratorii serioși, printre care cel din urmă și (mult timp) amicul său P.P. Carp. Chiar consistentă și sclipitoare – deși sînt multe exagerări postume –, retorica lor era una salonardă, pentru glorie, stenogramă, istorie. Vorbeau despre români, dar mai puțin pentru și aproape deloc cu ei. Cei mulți nu contau în jocul politic. Așa au continuat lucrurile – e adevărat, cu un aer mai popular – și în interbelic. Discursuri electorale nu prea existau, erau doar discursuri cu ocazia alegerilor (ca în Scrisoarea pierdută). Au circulat mult vorbele atribuite lui „Țoțoi” Lahovary, boier de spiță, candidat la colegiul al III-lea: „Bonjour, popor!”. Din vremea votului universal (dar „mimat”), deși știu destui candidați, primul îmi vine mereu în minte Spiridon Necșulescu, omul de bun-simț care a dovedit o crasă lipsă de bun-simț politic, obținînd rezultatul invers celui dorit. E nerealist și ar merita o divagație socio-istorică. Pentru a fi ales, aveai nevoie de sprijinul Guvernului, nu al electoratului, al cărui simț comun era sub nivelul poienii lui Iocan.
„Prima calitate a unui deputat este să aibă bun-simț, bunul-simț care să privească pe toți”, zicea Iorga, în 1921. Sala aplauda, dar nimeni nu lua asta în serios, nici măcar Iorga, geniu care „ciupea ceva politică” (Petre Pandrea), dar care, de multe ori, s-a arătat rupt de lumea din jur (cu toată admirația lui Moromete pentru el). E legendară scena (nefixată istoric) în care l-ar fi întrebat pe Ionel Brătianu: „Ce să învăț de la un inginer [ca d-ta]?”, primind răspunsul: „Măsura, domnule profesor!”. Se non è vero è ben trovato! Paleologu îi aprecia „lecția de cuviință” din articolul, cam în dodii, „Să nu fim mojici”; or, în septembrie 1940, asta era ca o rugăminte către rinoceri să nu calce florile. „Un om politic se simte bine printre ceilalți oameni politici chiar dacă sînt adversari”, zicea același Pandrea. A simți bine politic însemna a te descurca într-o îngustă comunitate de combinații. Era ca atunci cînd Nae Gheorghidiu încerca să racoleze un deputat: „Mă, oala de noapte a lui Brătianu o duce conu Alecu [...], eu o duc pe-a lui conu Alecu și tu, dacă vii în partid, o s-o duci pe-a mea”. Sigur, unii simțeau și la nivel mare, „de stat”. Trebuie să le recunoaștem și meritele, căci România nu a stat pe loc. De multe ori le-au ieșit socotelile, dar nu putem exclude nici factorul noroc – pe care Carp îl supraestima. Mai clar mi se pare cînd nu le-au ieșit, cînd bunul-simț a dat erori. Cei doi „sfincși”, Brătianu și Maniu, au eșuat în aranjarea lucrurilor cum au dorit, dar asta e o discuție mare. Cel din urmă are la activ și pactul cu legionarii (1937), manevră reușită – dar care nu l-a încurcat pe Carol, ci l-a ajutat – și rămasă ca o pată pe imaginea marelui personaj. Apoi, domnule „Tăkiță gură de aur”, cum să crezi că poți guverna, în ’22, cînd Parlamentul se pregătea să te doboare de la prima înfățișare? Domnule profesor Iorga, cum să crezi că te vei descurca în marea criza economică, fără pricepere, fără oameni? În sfîrșit, coane Costică Argetoianu, care ai învîrtit atîtea și te credeai un Churchill român, care le-ai judecat (nu musai drept) tuturor bunul-simț, cum să revii în țară în ’46, crezînd că vei ajunge la putere?
În interbelic, pentru că politicienii nu au simțit bine simțul comun, s-au ridicat legionarii, iar apoi și-au făcut loc dictaturile. Azi, trimiterile istorice sînt zorzoane în discursurile care plîng succesul variilor populisme, ca în povestea cu drobul de sare.
Mihai Ghițulescu este lector universitar, doctor în istorie, Universitatea din Craiova.