Buna măsură a dublei măsuri

Astăzi, ca și în antichitatea greacă, dubla măsură ne trimite în primul rînd la domeniul dreptății, al legilor și justiției. Dreptatea strîmbă, legea aplicată parțial, preferențial sau deloc, corupția justiției (dar și a judecății) sînt manifestările cele mai problematice și revoltătoare ale dublei măsuri.

Și totuși, vorbind de justiție, pentru una și aceeași fărădelege sînt prevăzute sancțiuni diferite – amenzi mai mici sau mai mari, închisoare pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp, pedepse cu suspendare sau cu executare – în funcție de feluritele circumstanțe atenuante sau agravante. Sînt nuanțe, ajustări legitime, „multiple măsuri” ale unui sistem juridic străvechi și versat, fără legătură cu ticăloșia dublului standard.

Pe de altă parte, într-o lume „post-adevăr” sau a adevărurilor și faptelor „alternative”, dubla măsură tinde să prolifereze necontrolat și să devină, din bună adecvare, din „Realpolitik” – instrument de lucru într-o lume pestriță și iute schimbătoare –, dizolvantul oricăror criterii și repere.

Cred că o bună abordare a dilemei dublei măsuri se regăsește și în dialogurile platoniciene: Socrate nu acceptă dubla (multipla) măsură a sofistului Protagoras („Omul este măsura tuturor lucrurilor…”, Theaitetos), dar nici radicalitatea unei măsuri unice, așa cum o practică „piosul” Euthyphron, din dialogul platonician omonim. Tînărul zelos vrea să facă „dreptate” cu orice preț, fără să cunoască natura dreptății, și e gata să-și dea tatăl pe mîna justiției, pentru presupusa ucidere a unui sclav. În treacăt fie spus, dialogul nu este explicit despre dreptate sau dublă măsură, ci despre pietate, definită însă ca „a fi pe placul zeilor” prin respectarea legii – credința în zei și dreptatea fiind indisociabile. Iată cuvintele lui Euthyphron: „Spun, de bună seamă, că pietate înseamnă ceea ce fac eu acum: adică să urmăreşti în justiţie pe cel care săvîrşeşte o nelegiuire – fie omor, fie furt de lucruri sfinte – sau orice lucru de acest fel, chiar dacă s-ar întîmpla să-ţi fie tată, sau mamă, sau oricine ar fi”. E vorba, aici, de o „reducere a religiei la cult” (Francisca Băltăceanu), de un echivalent juridic al ortopraxiei, prin aplicarea unor principii în mod mecanic. Prin „abuz logic” și formalism excesiv, demersul lui Euthyphron e la fel de găunos, de lipsit de substanță ca un raționament sofistic. Ambele ipostaze – Protagoras și Euthyphron – ilustrează un dozaj greșit al dublei măsuri: în primul caz, printr-un relativism excesiv, destructurant, iar în al doilea, printr-o carență de flexibilitate, de dublă măsură, la fel de dăunătoare.

Se poate spune că cel aflat, precum interlocutorii lui Socrate, într-o cronică proastă relație cu dubla măsură, prin lipsă sau prin exces, e chiar omul fără dileme. Iar dilema dublei măsuri e dilema prin excelență.