Buna distanţă de însoţire a adolescentului " interviu cu Vera ŞANDOR, preşedinta Fundaţiei "Generaţia” "
Pentru unii dintre ei poate fi adevărat! Traumele " nu neapărat demonstrabile, evidente sau listate în tratate de traumatologie " pot genera stări de extremă fragilitate afectivă. O teorie a microtraumelor repetitive din relaţiile de familie, de exemplu, descrie geneza acestui tip de suferinţă. Aceste stări pot fi transformate într-un mesaj şi într-o "ideologie" scoţînd astfel persoana din suferinţa singulară şi permiţîndu-i comunicarea cu "lumea" şi cu alte fiinţe avînd aceeaşi suferinţă, cu acelaşi profil, cu aceeaşi nevoie de a transmite un mesaj. Pentru un alt grup, fenomenul emo poate fi rezultatul unei contagiuni " ca în toate fenomenele de grup, în special cele referitoare la adolescenţi ", rezultatul unui ecou, al nevoii de apartenenţă sau de identitate. Aceasta este moda! Pentru grupul să-l numim "ideologic", protestul împotriva a ceea ce în psihanaliză se numeşte "personalitate operatorie" " refuzul emoţiilor, incapacitate de percepţie, elaborare, decriptare a propriilor emoţii, refuzul sau incapacitatea de a fi empatic şi intuitiv, refuzul logicii afective " poate fi la baza adoptării celeilalte extreme: devalorizarea adaptării exclusiv raţionale, "corporatiste", afirmarea exclusivă a trăirii, a afectivului, a emoţiei. Citez din vocabularul identificărilor extreme utilizate chiar de ei: "distruşii" vs "corporatiştii" sau "cei cool" vs "cei cuminţi". Mai există, desigur, şi grupul celor care au o patologie depresivă gravă. "Distruşii" sau cei "cool" sînt, de obicei, adolescenţi cu personalitate puternică sau, mai degrabă, persoane cu o patologie depresivă? Pot face parte şi dintr-o categorie, şi din cealaltă. Nu acest diagnostic este esenţial, ci mai degrabă căutarea unei forme proprii, a unei identităţi acceptate şi puternice. În adolescenţă, regăsirea de sine trece prin idealizare şi imitaţie, şi adesea imitaţia naşte faţade false. Lupta pe care ei o duc pentru a face faţă avalanşei de emoţii şi provocări ale vîrstei poate găsi soluţii tranzitorii. În false faţade "prea reci" sau, dimpotrivă, "prea calde". Aţi avut cazuri clinice din aceste tipuri adolescentine? Vin ei spre psihoterapeut, sau sînt aduşi de părinţi? Ei cer foarte rar ajutor pentru că nu consideră că este ceva în neregulă cu ei. În multe cazuri chiar au dreptate şi viaţa lor ia un făgaş bun după ce trec de această etapă turbulentă şi de căutare. Cei ale căror căutări trec prin momente de intensitate şi manifestare patologică sînt adesea trimişi la medic pentru psihoterapie şi psihanaliză. Unii pot accepta ajutorul, alţii nu. Cei care îl pot primi şi pot face o alianţă cu terapeutul sînt însoţiţi spre ieşirea din (eventuala) boală sau din criza acestei etape a vieţii lor. Părinţii sînt însă cel mai adesea primii alarmaţi de schimbările pe care le văd la copilul lor. Adolescenţa copiilor este o perioadă foarte solicitantă emoţional pentru părinţi. Toate angoasele personale ale părinţilor din adolescenţă sînt evocate şi reactualizate de comportamentul copiilor lor şi asta pe lîngă toate angoasele parentale. Uneori alarma este nejustificată şi aceşti părinţi intuiesc rapid, într-o primă consultaţie, care ar trebui să fie "buna distanţă de însoţire" a copilului lor devenit adolescent sau trăind o etapă vulnerabilă a vieţii lui. Alţi părinţi percep direct şi precis nuanţa de patologic din atitudinile, discursul, opţiunile fiicei/fiului lor. Ei vin adesea singuri să ceară ajutor. Apoi încearcă să-şi convingă şi copilul să accepte o consultaţie. Uneori reuşesc... Există (în psihologie, psihanaliză) o bibliografie de specialitate dedicată acestor urmaşi ai punkiştilor sau sînt trataţi, alături de alţii, printre tendinţele unei anumite vîrste? Există o bibliografie bogată referitoare la adolescenţă şi manifestările adolescenţei care include şi aspectele patologice sau/şi ale fenomenelor de grup: accesul la identitate, la rolul sexual, social şi profesional, regăsirea de sine, devenirea ca subiect, patologii specifice acute, cronice sau tranzitorii. De la Sigmund Freud la Anna Freud, Raymond Kahn, François Ladame, Evelyne Kestemberg, Moses Laufer şi desigur mulţi alţii. Sînt pubertatea şi adolescenţa terenuri propice pentru construcţii identitare intens "emoţionale"? Sigur! Pubertatea şi adolescenţa sînt perioade de transformare somatică şi identitară însoţite de o fragilitate psihică sau afectivă mai intensă sau mai puţin intensă, în funcţie de istoria persoanei şi de echipamentul ei vital, somatic şi genetic. La ce diagnostic v-ar face să vă gîndiţi un tablou clinic care include "deprimare constantă, melancolie, nefericire asumată" şi un aspect fizic în care negrul, deghizarea, părul coborît mult pe faţă, slăbiciunea fizică extremă sînt elementele esenţiale? Aş avea mai multe ipoteze diagnostice, nu numai o singură ipoteză. Diagnosticul final ar putea fi pus numai după o investigaţie atentă, în mai multe şedinţe, adică ceea ce se numeşte "consultaţie terapeutică". Dintre ipoteze ar putea face parte: depresia nevrotică, personalitatea demonstrativă isterică, depresia psihotică/atipică, eul fals "as if", o traumă recentă sau rememorată recent, un fenomen de adolescenţă tranzitoriu etc. Diagnosticul nu este însă important decît pentru a aborda terapeutic o suferinţă sau o persoană. De obicei însă, aceste persoane nu apelează la terapie. Familia şi prietenii sînt cei care se alarmează. Pentru persoanele care au aderat la şi au exaltat atitudinea emo, această exaltare în sine, mesajul ei reprezintă o încercare de afirmare şi de vindecare... uneori reuşită. "O nebunie de tinereţe" care naşte adesea poezie şi muzică, sfidează durerea, teama de viaţă, de celălalt, de falsificarea adusă inevitabil de "adaptarea la realitate", aşa cum sînt văzute acestea de majoritatea oamenilor. În cazurile într-adevăr grave este vorba despre categoria patologiei borderline în care integritatea psihică şi cea fizică a persoanei sînt în pericol grav şi pot duce la automutilare, anorexie, toxicomanie, suicid... Ne puteţi descrie un asemenea caz clinic, desigur fără devoalarea identităţii persoanelor implicate? Din păcate, normele deontologice şi de confidenţialitate îmi cer să am acceptul pacientului, pentru a scrie sau vorbi despre el. Nu l-aş putea obţine în timp scurt. În general, chiar pacientul are nevoie de un răgaz de timp ca să se gîndească dacă acceptă sau nu. Adolescenţii sînt cei mai reticenţi, şi pe bună dreptate. Cazurile pe care le public ţin cont întotdeauna de această regulă. Pe lîngă această regulă, mai există una: cazul trebuie scris în aşa fel încît pacientul să fie singurul care să se poată identifica. Trebuie ajutaţi aceşti copii încă din faza de curiozitate faţă de moda emo, trebuie protejaţi încă înainte de a se ajunge la comportamente extreme, cum au fost diverse cazuri de sinucidere colectivă în America Latină? În ce fel? Evident! Strategia este de a urmări cu discreţie şi vigilenţă evoluţia interesului, de a interveni cu un autentic interes pentru ceea ce simte adolescentul faţă de această modă sau ideologie, şi formele lor de artă, de a nu manifesta dispreţ faţă de opţiune, ci doar faţă de anumite aspecte, de a-l ajuta să le înţeleagă şi mai ales de a calma jocul. Părintele şi educatorul nu au voie să manifeste angoasă sau dispreţ şi trebuie să facă un imens efort să menţină adolescentul legat afectiv de familie, să evite cu orice preţ ruptura. Cazurile de patologie gravă ajung la asistenţa psihiatrică şi psihoterapeutică. Unele cazuri însă disimulează suferinţa sau se ascund în spatele ideologiei ca sub un scut. Distructivitatea şi autodistructivitatea înving uneori sfidînd orice efort. În acest caz, contagiunea de grup este periculoasă. Cunoaşteţi cazuri clinice de acest tip decompensate care au ajuns aproape de sau chiar la sinucidere? Da, dar sînt cazuri patologice grave şi cauza nu este aderenţa la fenomenul emo. Atît racolarea în secte, cît şi fenomene de grup ca emo presupun persoane mai vulnerabile din diverse motive, pe care am încercat să le descriu în răspunsuri anterioare. Tendinţa emo este o modă printre altele sau, din cauza conotaţiilor mortifere, un pericol? Este, desigur, şi un fenomen de grup, dar şi o modă; uneori constituie un pericol prin exaltarea unei sensibilităţi autodistructive pe care în mod normal o persoană încearcă să o vindece/fortifice, şi nu să o accentueze. Uneori această vulnerabilitate nu este uşor vindecabilă. Rareori, în cazuri fericite, ea se sublimează în artă. Veţi găsi în istoria literară modernă şi contemporană mişcări echivalente, dar şi opere poetice. Rimbaud este adesea citat alături de alţi poeţi pentru a descrie fenomene extreme, dar şi o zonă a poeziei legată de suferinţă şi de exaltarea acesteia. Cred că cercetarea fără teamă şi fără prejudecăţi a ceea ce aceşti emo kids iubesc şi consumă ca artă ne poate ajuta să-i înţelegem şi să îi ajutăm dacă şi cum este nevoie. a consemnat Simona SORA