Bucurinho şi Deprecao

6 iulie 2006   Tema săptămînii

Nu-i deloc simplu să fii suporter. Azi mai mult ca ieri şi mîine mai mult ca azi, asta înseamnă în principal două lucruri: să susţii şi să suporţi. Altfel spus, să împingi echipa cu glasul, dar totodată să-i înduri (chiar dacă uneori îi mai şi înjuri) toanele infantile, abstragerile trufaşe, căderile în apatie şi momentele de neputinţă. Suporterul e o arătare clădită în jurul unei pasiuni. Respiră idoli, mănîncă scoruri şi se îmbracă în steag. Are un calendar al lui, unde sfinţii poartă jambiere, iar mucenicilor li s-a lipit tricoul de corp. Habar n-are cine conduce America sau cine e prim-ministrul Italiei, dar ştie totul despre vîrful de atac pe care-l soarbe din ochi: cum e tatuat, unde şi-a făcut debutul, ce pizza îi place, în ce discotecă îşi sărbătoreşte victoriile şi în braţele cui uită de înfrîngeri. De multe ori, suporterul priveşte fără să vadă şi ascultă fără să audă. E robul fandacsiei, al gestului ritualic, al imediatului nesuspendabil şi al rostului de falangă în marş. Se trezeşte cu echipa pe buze şi-i îngăduie totul. Se lipeşte de un nume şi forţează alături de el pătrunderea în teritoriul unei identităţi pe cît de rigide, pe atît de expresive. Nu cere mare lucru în schimb. Nu face barter cu sentimente, nu calculează rata inflaţiei pentru o iubire căreia nu i se răspunde întotdeauna, nu pretinde atenţie la schimb sau temenele recunoscătoare din partea celor pe care-i însoţeşte sub arşiţă sau potop. Seamănă cîteodată cu un pudel fericit dacă stăpînul îi conştientizează existenţa. Suporterul - cel de la fotbal, mai vizibil decît ceilalţi la un loc - îşi ţese aşteptările dominat de iluzia apartenenţei. În numele ei, e gata să-şi schimbe ritmurile, să-şi părăsească nevasta, să lase în urmă ceea ce alţii nu ştiu cum să păstreze mai aproape, să facă din stadion casă, templu şi agoră, să renunţe la curcubeu pentru o singură culoare, să prindă stele în palmă cînd echipa înscrie şi să se revolte cu pumnul încleştat împotriva lui Dumnezeu cînd pierde. Cine aşteaptă logică, judecată calmă şi spirit obiectiv din partea suporterului a nimerit în altă parte. Orbirea, suită mai des decît ne-ar plăcea pe meterezele fanatismului, e semnul aderenţei sale necondiţionate. O rîvnă vinovată îi marchează toate gesturile, de la datul jos din pat la întîlnirea cu grupul, înainte de pornirea la stadion. Suporterul e un spărgător de norme, seminţe şi capete. N-are rost să-l educi sau să-l rafinezi. E o pierdere de vreme - şi pentru tine, şi pentru el. Bucurinho şi Depreçao sînt unul şi acelaşi. Două chipuri ale unui personaj. E vorba de suporterul care face din victorie nuntă şi din înfrîngere parastas. I se poate spune oricum, fiindcă există oriunde - în Brazilia nurilor ciocolatii şi a lacrimilor deznădăjduite, în Anglia, cu berea adunată în burduhan şi aburii suiţi la cap, în Argentina dansurilor frenetice din pieţe, în Olanda corurilor somptuoase şi a feţelor vopsite în portocaliu, în Italia spectacolelor de artificii şi vacarm, în Germania unde rigoarea e aruncată pe geam la fiecare gol al lui Klose, în Franţa şampanizată de resuscitarea lui Zidane, în Scoţia legănată de imnuri amintind de rebelii supliciaţi în ceţuri medievale, în Ghana dansurilor tribale. Adică pretutindeni. Ajunşi aici, e bine să nu-l uităm pe suporterul român. Şi, mai ales, să nu-l punem în antiteză cu cei descrişi pînă acum. Fixist, bădăran, nesăbuit şi disponibil oricînd pentru încăierări penale, el seamănă binişor cu omologii de peste mări şi ţări. Are o singură corigenţă: imnul naţional, unde memoria i s-a lenevit după primele două versuri. În rest, suporterul român s-a integrat voios şi aprig în concertul planetar. Cafturile oripilante de la Steaua-Rapid nu sînt cu nimic mai prejos decît scenele de epopee stradală care tivesc fiecare meci Roma-Lazio. Declaraţiile cromatice de dragoste sînt rostite cu acelaşi fior la Timişoara şi la Buenos Aires. Am văzut, la nici un kilometru de opera bănăţeană, locuinţa unei poliste incurabile. Înăuntru şi afară totul era violet, de la pereţi la tacîmuri, de la covoare la lustre, de la telefonul mobil la faţa de pernă. Pentru ea şi pentru toţi cei asemenea ei, dragostea de suporter e paşaportul spre o ţară fără vize, dar doldora de vise.

Mai multe