„Bucureştiul stă bine la capitolul păsări“ – interviu cu Vlad CIOFLEC

6 septembrie 2017   Tema săptămînii

De ce v-ați îndreptat tocmai către păsări?

Păsările m-au salvat din depresie. Ca herpetolog, iarna stăteam multe luni cu mîinile în sîn, nu aveam ocazia să fac teren. Întotdeauna mi-au plăcut păsările, dar mi s-au părut greu de studiat. M-am apucat iarna, la -23 de grade, de birdwatching, cînd toate păsările stau așezate, cu concentrații destul de mari pe lacuri. Am găsit un univers extraordinar. Atunci am văzut cel mai rar pescăruș la vremea respectivă, un pescăruș negru, venit de undeva din Oceanul Atlantic, căruia îi lipsea un picior. S-a lipit unui grup de mii de pescăruși din România care iernau pe acolo. Prima ieșire la păsări fiind legată de o raritate, microbul mi-a intrat în organism. De atunci am știut că păsările or să fie o parte din viața mea și m-am apropiat de societăți de studii și conservare a păsărilor, de fotografi de natură din țară și străinătate. S-a creat o gașcă interesantă în București, cu care am început să călătorim prin țară pentru a observa păsări, dar, în timp, ne-am dat seama că să observi e o parte, să fotografiezi e interesant. Însă în momentul în care am șansa să-i vorbesc cuiva o jumătate de oră despre păsări, asta-i partea care îmi place cel mai mult. Să fii pentru cîteva clipe avocatul speciilor. În felul ăsta, păsările au intrat în viața familiei mele, soția e birdwatcher, socrii sînt, fetița e, vecinii îmi spun ce păsări au mai văzut, am ajuns să-mi tatuez păsări. Nu pot să-mi încep ziua fără păsări. Cît se face cafeaua, mă uit la ce păsări am în copacul din fața casei. Cînd merg cu mașina la cumpărături, mă uit la ce păsări sînt pe drum. O să rîdeți, dar chiar în drumurile astea cotidiene, poți să găsești mari rarități, premiere pentru fauna unei zone. Poți să le vezi, de pildă, cînd mergi cu copilul la bibliotecă. De exemplu, în primăvara asta am văzut niște lăcustari: o specie de grauri, venită din India, roz, niciodată înregistrată în cercetările ornitologice din România.

Sînt multe păsări în București? Care sînt regulile birdwatching-ului?

Bucureștiul stă foarte bine la capitolul păsări. Pentru că există parcurile vechi, Herăstrău, Grădina Botanică, Tineretului, în care păsările au cuibărit și s-au obișnuit să le folosească drept zone de pasaj, și există Văcăreștiul, unde sînt păsări de apă. Lebede, stîrci – pe lîngă vrăbiile, cintezele și pițigoii de printre blocuri. Păsările nu sînt peste tot, dar acolo unde sînt, sînt niște rezervoare de biodiversitate extraordinare. În momentul în care plecăm după păsări, putem să uităm de ultima factură neplătită, de deadline-ul de la serviciu, de faptul că mai avem o întîlnire peste cîteva momente. Nu mai auzim telefonul care sună, ci ciripitul păsărilor. O greșeală pe care o fac foarte mulți la început e că se concentrează pe ce nu pot vedea: nu am văzut încă lebăda de iarnă, de pildă. Cu toate că în ziua respectivă am văzut 20-30 de alte păsări. Genul ăsta de negativism nu are ce căuta. Nu o faci pentru faimă, ci pentru plăcerea personală, să ai, așa, un moment de iluminare, cînd întîlnești o pasăre. Un drum la cumpărături se transformă într-o adevărată expediție. Statul la coadă la plata taxei pe autostradă cînd trec pelicanii pe deasupra ta devine un moment extraordinar. Ca să observi păsările, îți trebuie un binoclu, care să mărească de opt-zece ori, și o carte de păsări. Ca să poți să le vorbești și altora despre ce ai văzut. Poți răspîndi așa microbul ăsta. Îți mai trebuie un rucsac de tîrîială, în care să trîntești o șapcă, o haină, un sandviș, o sticlă de apă. Trebuie să le ai pe toate lîngă tine. În momentul în care ți-ai pus rucsacul în spate, ai intrat în lumea păsărilor.

Dacă vrei să vezi păsări de talie mică, care sînt fîșnețe sau colorate, trebuie să te duci într-o zonă cu mulți arbori sau tufișuri. Dacă te tentează păsările mai mari, stîrci, egrete, lebede, te duci către un ochi de apă, către Văcărești de pildă, sau Lacul Morii. Fiecare cartier al Bucureștiului are specificul lui în materie de păsări.

Ce specii putem găsi în București?

Sînt peste două sute de specii în București. Bucureștiul stă foarte bine la capitolul păsări. Însă nu poți să te aștepți să le vezi pe toate deodată și într-un singur loc. Trebuie să umbli. Păsările urbane sînt destul de obișnuite acum cu oamenii și nu se mai sperie. Pe vemuri se împușcau mai mult. Cele mai multe sînt cele de talie mică: cinteze, vrăbii, pițigoi. Vrabia, de fapt, nu o duce atît de bine pe cît credem noi: e dependentă de mediul urban, dar nu așa cum îl vedem în secolul nostru, cu clădiri de beton și sticlă. Ea trăiește în crăpăturile din vechea zidărie, sub țigle, asociată cumva cu vechea arhitectură. În condițiile în care am eliminat neregularitățile din clădiri, le-am luat locurile de cuibărit. Și asta se reflectă și în populațiile de drepnele, care sînt niște rîndunele mai mari. Ele se concentrează în clădirile din centrul Bucureștiului, vechi, cu fisuri.

Cintezele sînt în număr mare iarna, pentru că temperatura din orașe e cam cu un grad mai mare decît în mediile din jur, vin aici pentru a căuta hrană. În parcuri, pe terenuri virane. E o plăcere să vezi un stol de cinteze, sînt foarte colorate, arată ca un brad de Crăciun și, atîta timp cît nu le faci nici un rău, îți permit o apropiere pînă la doi-trei metri.

Apoi pescărușii, iarna ai mii de pescăruși în București. Au colonizat prin anii ’60 orașul, au venit dinspre mare, au găsit gropile de gunoi, pescărușii argintii, apoi au început să cuibărească pe terasele blocurilor. De ce? Pentru că noi, acolo, punem niște nisip, pietriș. Văzut de la înălțimea unui pescăruș, e o plajă. Au venit cînd clădirile înalte s-au dezvoltat. Se hrănesc cu orice. Sînt sanitarii locurilor respective. Dacă au ajuns pe un lac, mănîncă de la alge la peștii de acolo, o bucată de fast-food, un cotor de măr. Un stol de pescăruși ți-a curățat zona. Preferă apa, dar pot fi văzuți și pe cîmpuri.

Mai peste tot putem vedea și ciori…

Sînt foarte interesante. Pe cît de hulite, pe atît de interesante. Sînt multe, dar nu chiar atît de multe pe cît am vrea noi să credem. Se duc dimineața la muncă, la 7, și se întorc exact ca noi. Se întorc în jurul orei 17 și traversează orașul dinspre sud-vest spre nord-vest, unde iernează în pîlcurile de plopi și în niște păduri mai rare. Se plimbă cu regularitate către terenurile agricole, de unde mănîncă, culmea, dăunători din sol, și pe urmă se duc și iernează. Am preluat niște mituri despre ele, care nu sînt adevărate. Ciorile sînt extrem de inteligente și trăiesc destul de mult, pentru că învață să evite pericolul. La muncă, bagă ciocul în pămînt, îl desfac și caută insecte. În cuiburile de ciori, odată abandonate, vin șoimi, vin vînturei. Multe specii de răpitoare rare au învățat să folosească resursa asta.

Despre coțofană toată lumea spune că fură obiecte lucioase și puii din cuib. Am pornit de la niște excepții și tratăm coțofana ca pe un dăunător și atît. Dar dacă ne uităm atent la o coțofană, observăm că e frumoasă ca un papagal. Are albastru, verde, mov, în funcție de cum bate lumina. Și atunci cînd privești mai mult de o secundă o coțofană, observi că e cu totul altă pasăre decît cea de care ai auzit, și în momentul în care și ea te privește, la rîndul ei, observi o fărîmă de inteligență acolo, și ea te studiază pe măsură ce o studiezi. Atunci nu mai e doar un dăunător.

Ce ne puteți spune despre porumbei?

Sînt o problemă spinoasă. A fost cultura asta, să mergem în parc și să hrănim porumbeii. Porumbeii pe care îi hrănim sînt porumbei domestici sălbăticiți. Scăpați din cuști, acum zeci, sute de ani, și deveniți comunitari. Dar nu sînt sălbatici. De exemplu, în Londra s-a interzis hrănirea lor, pentru că e în detrimentul porumbeilor cu adevărat sălbatici, porumbelul de scorbură, gulerat, sau guguștiucul. Sînt un produs al societății umane.

Guguștiucul, pe de altă parte, este o poveste de succes. A venit din Asia Mică la începutul secolului. Nu-i același lucru cu turtureaua, care a fost de veacuri la noi. Guguștiucul a învățat să exploateze fix mediul antropic, e o specie sedentară, se găsește toamna, iarna, primăvara, vara la noi. E o specie discretă, nu se așază pe tine, nu murdărește. E un nou venit pe cale naturală. Nu l-a adus cineva și l-a eliberat, precum pe papagalii Micul Alexandru din Parcul Tineretului. Avem papagali în București, liberi, care cuibăresc în scorburi, au evadat acum zece ani, se hrănesc împreună, la hrănitorile pentru păsări cam fac legea, îi gonesc pe alții. În Londra ai populație de zeci de mii de astfel de papagali, care cuibăresc în scorburi. Îți dai seama că devine o problemă ecologică, e o specie eliberată mai mult sau mai puțin intenționat. Ei trebuie manageriați, pe cînd restul păsărilor trebuie doar contemplate.

În grădini, chiar ale blocurilor, se aud mierlele…

Să ai o mierlă în grădină e o plăcere. La socrii mei e una care merge în spatele socrului meu și-l ajută la grădinărit. E aceeași pereche de mierle care stă acolo de ani buni. Cîntă extraordinar de frumos, masculul are contrastul ăla portocaliu cu negru, femela trebuie să stea mai ascunsă, să nu atragă atenția – cam așa e în lumea păsărilor. Mierlele se hrănesc cu insecte și cu tot soiul de nevertebrate.

Ce păsări de apă găsim în București?

Am început să avem mai multe specii în parcuri: stîrci, cormorani pitici… Asta demonstrează că Bucureștiul e pe un teren ascendent în ce privește protecția spațiilor verzi: nu stăm atît de rău pe cît credeam. Cel puțin populațiile de păsări îți spun că e bine. Desigur, e loc și de mai bine… Nu se mai canalizează Dîmbovița, nu mai sînt mari intervenții. Există și păsări aduse, ornamentale. Ferme de păsări cresc specii colorate pe care le eliberează primăvara și le iau înapoi toamna. Numai că toamna nu vei lua fix atîtea păsări cîte ai lăsat, una-două or să-ți mai scape. Jumătate vor dispărea, jumătate vor găsi o cale să supraviețuiască. Ne confruntăm, în București, cu specii americane care au cuibărit. Rața cu ochi de șoim a cuibărit pe Dîmbovița. În momentul în care îți scapă cîteva, ori formează populații, ori se hibridizează cu ce avem noi. Asta înseamnă că n-o să mai fie nici cal, nici măgar, ci ceva ce nu mai e protejat de lege. Mai sensibile la boli, la temperaturi. Lebedele sînt cele aduse, ca specii ornamentale, cele care vin să le hrănești; cele cu adevărat sălbatice sînt cele care stau în stuf, temătoare față de om. Nu e foarte ușor să faci diferența între ele.

Cum e cu păsările călătoare și cu migrația lor?

Păsările călătoare sînt echivalentul Crăciunului și al Paștelui pentru un birdwatcher. Atunci nu ai la ce să te aștepți. În fiecare săptămînă un alt val de păsări părăsește nordul continentului și se duce către Africa. Poți să te trezești deasupra orașului cu cocori. Cocori în Berceni. Rîndunică roșcată, o specie nou-venită din Africa, văzută în Văcărești printre o mie de rîndunele obișnuite. Și atunci se vede oarecum calitatea spațiilor verzi și a zonelor naturale. Cînd ai diversitate de habitate, cînd ai o zonă de cîmp, atunci se pot opri diverse păsări migratoare. După o perioadă cu vreme rea, acolo unde e vegetație mozaic, poți vedea specii asiatice, africane, americane în București.

Dar zborul lor?

Zborul a fascinat mereu. Păsările pot face ceea ce noi nu putem: să călătorească nestingherit mii de kilometri. Pot să zboare non-stop cîteva zile sau să facă pauze. Aici e unul din lucrurile care fac birdwatching-ul atît de interesant: în momentul în care vezi o pasăre care a venit din apropierea Cercului Polar și stă la cîțiva metri de tine, cumva ea ți-a apropiat zona arctică, în care, probabil, nu vei ajunge niciodată. Există păsări care fac zboruri de plăcere, precum corbii. Uneori, din plictiseală, încep să se mai joace și să se mai hîrjonească.

Și cu ciripitul, cîntecele păsărilor?

Majoritatea păsărilor au cîntece foarte interesante. Studiul te duce pînă la un punct, de unde începe contemplarea. Să ai 300 de specii și ele să se înțeleagă între ele… Poți să înțelegi numai după cîntec dacă pasărea e stresată, speriată, dacă ciripește numai ca să-și anunțe teritoriul sau de plăcere. Nu toate cîntă doar ca să-și atragă partenerul sau ca să-și anunțe disponibilitatea hranei. S-a descoperit că unele păsări mai cîntă, așa, pentru ele. Scad tonalitatea și își cîntă un cîntecel.

Vlad Cioflec este consultant științific al Asociației Parcul Natural Văcărești, herpetolog de profesie și, de foarte mult timp, pasionat (a se citi obsedat) de păsări.

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: Potozky Laszlo

Mai multe