Bucureştiul de altădată

Am ajuns, prima oară, în Bucureşti pe la vîrsta de 16 ani, venind din Botoşanii mei liceali. Era toamnă tîrziu şi totul m-a fascinat. Mi se părea o minunăţie, ieşită parcă din cărţile pe care le tot citeam. Şi la toate au pus capac afişele care anunţau un spectacol de operetă cîntat de nimeni altul decît de Ion Dacian. Visul de a asista la un astfel de spectacol nu era, pentru mine, realizabil. Venisem cu treburi, însoţit şi cu banii număraţi. Dar spectacolul străzii, cu tramvaie, automobile, cu vitrinele strălucitoare şi pline de mărfuri atrăgătoare, tot acel vuiet, totul mă uluia şi priveam năuc în toate părţile, neputîndu-mi reveni. De la Gara de Nord, spre zece dimineaţa, nimerisem în acest furnicar care mă uluia efectiv. Persoana care mă însoţise mă privea uimită, şi mie aproape că-mi pierise graiul. Am realizat, instantaneu, că micul Paris e o realitate de netăgăduit şi că mie mi-a fost hărăzit să-l contemplu aievea. Depăşise tot ceea ce credeam despre un mare oraş, o mare capitală şi, de aceea, nu-mi mai reveneam din uimire. Amintirea aceea de atunci, a primului contact cu Bucureştiul tentacular, dădea la o parte tot ce citisem (ah, povestioarele sămănătoriste şi, mai ales, romanul lui Cezar Petrescu Bucureşti, oraşul prăbuşirilor!), în locul imaginilor de nenorociri inventate scriptic rămînea realitatea unui oraş fascinant. Am mai fost de cîteva ori în Bucureşti. Dar acea primă impresie, aproape halucinantă, n-am retrăit-o niciodată. Apoi, în 1951, mi-a fost dat să ajung student la Bucureşti. Eu, prudent (îmi rămăsese ceva în cuget din lecturile din Cezar Petrescu şi alţii asemenea), alesesem Clujul. Dar cînd, după examenul de admitere, am venit la facultate, am aflat cu stupoare că, de fapt, Facultatea de Filozofie din Cluj se desfiinţase şi că studenţii se mutau la Bucureşti. Vestea m-a uimit. După verificări de dosar, am izbutit să trec, atunci, de această strungă periculoasă: după ce, o lună de zile cît au durat verificările, am tot citit la Biblioteca Universitară, într-o zi au fost afişate listele cu cei apţi să meargă în Capitală.

Şi într-o seară, bucuros că trăsesem clapa celor din Comisie (mi s-a mai întîmplat asta, apoi, de cîteva ori), am plecat spre Bucureşti. Căminul nostru studenţesc era undeva pe cheiul Dîmboviţei, pe strada Brutus, instalat într-un fost hotel deocheat de la care rămăsese pe post portarul care, cînd ceream cheia camerei, îmi descria cu delicii fosta „chiriaşă“. Cantina era relativ aproape şi, mai ales, victorie!, în imediata apropiere, perete în perete cu cantina era Opera de Stat. Serile, aproape toate, mi le petreceam acolo şi devenisem un efectiv maestru în a intra pe ascuns la spectacole. Dimineaţa, după ce luam masa la cantină, o luam, încet, pe cheiul Dîmboviţei, spre facultatea care era, ca şi astăzi, în clădirea Facultăţii de Drept. Ieşeam pe bulevard prin stradela în care funcţionează Teatrul Bulandra (atunci îi spunea Municipal) şi, lipa-lipa, ajungeam la facultate, nu înainte de a lăsa, pe stînga, vestita cofetărie Teichman, pe care, fireşte, n-aveam bani s-o vizitez nici la dus, nici la întors. Dar venind la mai vechea amintire despre fascinantul Bucureşti, totul se tasase bine şi, acum, mă plimbam pe străzi (pe unele le învăţasem bine) ca un privitor oarecare, cuminte şi plictisit al Bucureştiului în care trăiam (vorba vine: mai mult stăteam prin biblioteci). Regretam, adesea, că nu puteam retrăi fascinanta impresie a imaginii Bucureştiului de la prima vizită de pe la 16 ani. Dar aşa trec toate!

(Dilema, nr. 455, 16 noiembrie 2001)