Bucharest, not Budapest
Conform Institutului Naţional de Statistică, în 2014, 1,5 milioane de turişti ne-au vizitat Capitala. Iar numărul lor este în creştere de la an la an. Un articol recent din The Telegraph pune Bucureştiul pe lista oraşelor care trebuie neapărat vizitate vara aceasta, enumerînd 16 motive pentru a-i atrage pe turiştii englezi. Pentru ce e Bucureştiul cunoscut în afară? Pe primul loc: aici, se pare, totul e ieftin, mai ales băutura. Alte atracţii includ Palatul Parlamentului, Memorialul Renaşterii (mai bine cunoscut la noi drept „Ţeapa“ din Piaţa Revoluţiei), Arcul de Triumf (ceea ce n-a menţionat însă autoarea articolului este că Arcul se află în renovare din 2014, lucrările urmînd a fi terminate abia vara aceasta), Caru’ cu Bere, Muzeul Satului, Ateneul, dar şi arhitectura, bisericile ortodoxe, librăriile, cafenelele şi parcurile frumoase.
Am vrut să aflu mai multe despre ceea ce îi atrage pe străini aici, ce păreri au înainte de a veni în Bucureşti şi în ce fel îi impresionează oraşul. Aşadar, la scurt timp după ce am vorbit cu Edmond Niculuşcă despre tururile „Cu bastonul prin Bucureşti“, am mers la o altfel de plimbare. Una pentru care mi-ar fi trebuit o umbreluţă de soare, nu un baston, căci la ora 18 încă era caniculă. Căldura nu ne‑a descurajat însă, nici pe mine, nici pe cei aproximativ douăzeci de turişti adunaţi în faţa ceasului din parcul Unirii, pentru Bucharest Walkabout Free Tours. „Here for the Alcoholics Anonymus meetings, right?“, glumeşte ghidul Vlad Blaj cu ultimii veniţi, doi britanici. Ne strîngem toţi pe iarbă, la umbră, într-un loc de unde se poate vedea clar Casa Poporului. Oamenii se miră şi zîmbesc la comentariile ghidului referitoare la planul megaloman al lui Ceauşescu; ce văd ei în depărtare – cea mai mare atracţie din Capitală şi a doua cea mai mare clădire din lume – şi ce vedem noi – o construcţie-simbol al demolărilor şi al comunismului, care acum adăposteşte parlamentarii corupţi – este complet diferit. Vlad le explică, pe scurt, istoria noastră recentă şi trecerea la democraţie, punctîndu-şi discursul cu mici glumiţe – „You’re in Bucharest, not Budapest!“ sau „Bucur you are, cum ar zice Yoda!“ –, apoi mergem mai departe, spre Hanul lui Manuc.
Un bărbat scund, într-un tricou vişiniu, despre care aflu mai tîrziu că este bancher, cunoaşte povestea ciobanului pe nume Bucur, şi pare destul de bine informat cu privire la Bucureşti. Nici ceilalţi turişti nu sînt chiar străini de cultura noastră – în curtea Hanului, observ că majoritatea ştiu cîte ceva despre bucătăria românească, au auzit de sarmale şi mititei, chiar şi de ţuică. În afară de acestea, ghidul le mai recomandă să guste ciorbele, mămăliga şi neapărat papanaşii, de care mi se face şi mie poftă. Nici o vorbă despre şaorma, care, deşi nu-i tradiţional românească, se găseşte pe toate drumurile, adaptată la gusturile zonei. E aproape ora cinei, iar pentru mulţi dintre călători e prima zi în Bucureşti, aşa că abia aşteaptă să încerce felurile de mîncare despre care tocmai au auzit. Dar mai au puţin de aşteptat, căci ne îndreptăm către Curtea Veche, unde, la statuia lui Vlad Ţepeş – pe care, deloc surprinzător, l-au recunoscut toţi străinii –, asistăm la o demonstraţie de tragere în ţeapă. Cu un porcuşor din cauciuc, spre deliciul turiştilor. O parte din trecători – tineri în drum spre vreun bar din Centrul Vechi – ne ocolesc, în timp ce alţii ne privesc cu multă curiozitate.
Mănăstirea Stavropoleos a cîştigat Traveler’s Choice 2016 pe TripAdvisor. În curtea ei se mai află un alt grup de 20-30 de turişti spanioli, semn că reclama funcţionează. Pentru mine, însă, e prima dată cînd merg aici, iar mulţi bucureşteni n-au intrat niciodată. O luăm, apoi, agale spre Palatul CEC, în timp ce americanii şi britanicii din grup încep o discuţie despre tipurile de bere – fireşte, exact în faţa Carului cu Bere. Un asiatic pierdut trece pe lîngă noi şi ne priveşte curios, cu camera agăţată de gît – parcă ar vrea şi el să ni se alăture, să asculte explicaţiile ghidului, dar face doar o poză şi-apoi merge mai departe. În timp ce Vlad ne explică istoria României şi a Bucureştiului, de la Orient la Occident, vizibilă mai ales pe Calea Victoriei, îmi amintesc de tururile ARCEN şi mă gîndesc că acest drum, cuprins între Dîmboviţa şi Piaţa Victoriei, e un fel de axis mundi şi pentru bucureşteni, şi pentru călătorii străini, din secole trecute şi pînă azi.
La statuia lui Traian, din faţa Muzeului de Istorie, oamenii se feresc să-şi spună părerea despre sculptură. Măcar aici sîntem de acord – adevărul e că nu e chiar Rodin… În drum spre Pasajul Macca-Villacrosse, intru în vorbă cu Connor, un student american din California, şi cu prietenul său. Au studiat în Florenţa, timp de un an, mai au viză timp de o lună şi au decis să şi-o petreacă prin Europa de Est. Au venit aici pentru că au auzit că totul e ieftin şi pentru că i-a atras viaţa de noapte. Lucruri negative despre Bucureşti nu cunosc, ba chiar un cuplu în vîrstă le-a spus, înainte să se decidă să vină aici, că lor le place foarte mult oraşul şi că au venit de mai multe ori ca să se plimbe pe străzile frumoase din centru. „Dar nu credeam c-o să ajung vreodată în Bucureşti!“, rîde Connor. Cei doi tineri stau cinci zile aici, dar două şi le vor petrece la munte, la Braşov şi Bran. În Bucureşti, vor să viziteze neapărat Casa Poporului – nu ştiu nici ei exact de ce, doar pentru că „you just have to see it!“, poate şi Muzeul Satului, şi în rest se vor plimba pe străzi. Deocamdată, nu e ceva care să nu le placă aici, e un oraş frumos. Înainte de asta, au fost în Istanbul. Connor îmi spune că încă se văd unele influenţe orientale în Bucureşti, şi în atitudinea oamenilor, deşi aici e mai puţin aglomerat, iar Capitala are mult mai multe spaţii verzi. Discutăm asta exact cînd ne pregătim să intrăm în pasajul de la Valea Regilor, pe care îl traversăm mergînd în şir indian, învăluiţi în aroma de narghilea.
Puţin mai tîrziu, îmi dau seama, stînd cu faţa spre Universitate, după mult timp, cît de ponosită arată clădirea în care am studiat. Turiştilor însă nu pare să le pese. Fac poze şi aşteaptă explicaţiile ghidului. Ne aşezăm, iar din dreapta, de lîngă statuia reprezentîndu-l pe Ion Heliade Rădulescu, un bărbat vorbeşte la microfon şi zgomotul aproape că acoperă vocea lui Vlad. Mă întorc spre Connor şi îi spun că tipul recită mesaje religioase, la care el rîde şi-mi spune că da, nu a înţeles ce spunea bărbatul, dar era sigur că-i un fel de Martor al lui Iehova. Vlad povesteşte, din nou, cîte ceva din istoria recentă – comunismul, interzicerea avortului, Revoluţia. Acum avem preşedinte de origine germană, încheie el – „nu zic că e bun sau rău, dar lucrurile încep să se schimbe“. La final, unul dintre britanici, cu pielea alb-rozalie, se apropie primul de Vlad şi dă mîna cu el, strecurîndu-i pe furiş o bancnotă. Connor rîde şi-mi spune: „Ah, the secret handshake!“ Ceilalţi turişti îi urmează exemplul, în timp ce eu mă gîndesc, cu o oarecare tristeţe, că încă nu sîntem aşa departe de bacşişul turcesc.
După ce pleacă turiştii, mai stau puţin de vorbă cu Vlad, care îmi spune şi cîteva lucruri care nu le plac turiştilor la Bucureşti: în primul rînd, taximetriştii – cu care, e drept, nu ne înţelegem nici noi prea bine, dar, din fericire, a apărut şi aici Uber. Cu ceva timp în urmă, străinii mai erau nemulţumiţi de cîinii vagabonzi şi de cerşetorii de pe străzi, şi nu le plăcea nici fumatul din localuri. Discutăm şi de faptul că, spre deosebire de alte oraşe, Bucureştiul e totuşi un loc sigur – fără atacuri armate, fără hoţi violenţi, fără atît de multe infracţiuni ca-n alte ţări, chiar dacă ele există –, un loc unde te poţi plimba liniştit noaptea, chiar dacă mulţi turişti vin, iniţial, cu oarecare teamă şi îşi verifică mereu buzunarele.
Înapoi la Universitate, lîngă statui, o bătrînă singură mănîncă pizza şi bea suc, o fată o învaţă pe alta să meargă pe bicicletă, două fetiţe joacă volei, iar un băieţel se dă pe skate. E week-end prelungit, bucureştenii au plecat mai toţi la mare sau la munte, cei rămaşi s-au retras la terase, se înserează şi e, în sfîrşit, linişte şi răcoare. Numai bine de mers pe jos acasă.