Bucăţi de dorinţe din ultimele zile

Nici o zi din viața mea în țara asta nu se asemuiește cu cealaltă. Trăiesc emoții, revolte, durere, empatie, dorințe, frustrări. Ba chiar rezoluții. Într-o zi sînt bine, a doua zi pic în abis. A treia zi sînt bine, a patra zi cad în abis.

Nu sînt omul dorințelor, nu sînt omul planurilor, sînt mai degrabă omul care lasă să vină toate de la sine și care încearcă să rezolve tot ce îi apare-n cale. Așa sînt eu, n-am nici un merit, n-am ales eu să fiu așa. Uneori mi-e ușor, alteori mi-e greu. Dar nu mă las, nu mă las, nu pot să mă las, pentru că speranța ne ține pe toți în viață.

Fapte. Eu cred în fapte, nu în vorbe. Fapte bune și mărunte, dar cu efect imediat. Într-o zi strîng bani pentru o casă, ca să aibă în ce locui niște bătrîni, în altă zi îi las 200 de lei unei femei ce plînge ținîndu-și copilul în brațe pe stradă, în următoarea cer ghete pentru un copil care n-are, în alta strîng mii de haine ori de alimente pentru oamenii care, la fel, nu au. Apoi aflu că cineva are nevoie de o mașină de spălat și imediat fac rost de o mașină de spălat. Pentru că și ei au dorințe, iar eu pot să le îndeplinesc, pentru că am o baghetă magică.

Visez. În fiecare zi visez. Visez la o lume din ce în ce mai bună, pentru că eu știu că oamenii sînt buni, trebuie doar să îi împingă cineva de la spate. 

● Săptămîna trecută. Cînd am ajuns în fața porții, am înțepenit, am crezut că am greșit adresa. Am dat de o cocioabă dărăpănată, fără geamuri, cu pereții găuriți, căzută într-o parte de atîta bătrînețe. Am strigat la Radu și în ușă a ieșit un băiețel îmbrăcat într-un pulover. Afară era un frig de mi era și mie frig îmbrăcată cu palton. Ai geacă? Da. Du-te și ia-o pe tine și vino înapoi. Părinții nu erau acasă, tatăl păzea o baltă undeva, mama era plecată la magazin. Am așteptat-o, în timp ce vorbeam cu Radu, care tremura de frig. Am vrut să intru în casă… am intrat un pic și am ieșit glonț. Prin pereții singurei camere în care locuiau cei trei se vedeau casele de peste drum. Niște cîrpe acopereau găurile. Radu se încălzea la un aragaz. Poate altcineva n-ar fi avut speranță. Eu am tras aer în piept și am filmat, mi-am pus tot sufletul în reportaj și l-am dat la „Ceasul bun“ din Starea nației.

În cinci zile s-au strîns 10.000 de euro, am găsit o rulotă, am găsit o firmă de construcții care să refacă în primăvară căsuța de la zero. În cinci zile.

● Am deschis e-mail-ul și am găsit un mesaj de la o profesoară dintr-o comună din Teleorman, care mă întreba cui să trimită ea scrisorile celor 315 copii nevoiași care nu i-au mai scris pînă acum lui Moș Crăciun. Eu mă revolt, pentru că știu cîtă sărăcie e în țara asta. Postez pe Facebook și, în două zile, scrisorile sînt adoptate de oameni buni. În următoarele trei zile, primesc alte peste 700 de scrisori care sînt adoptate imediat. Cel puțin o mie de copii nevoiași vor fi fericiți de Crăciun, chiar și pentru o zi. 

● Săptămîna asta. Am primit tot felul de mesaje de la tot felul de oameni care îmi recomandau comunități de copii nevoiași, care ar putea să trimită scrisorile pentru Moș Crăciun direct la mine. Eu le-am explicat că nu mai am timp pentru asta, fizic, că nu trăiesc din scrisorile lui Moș Crăciun și nici nu pot munci ca nebuna 24 din 24. Dar că, dacă se ocupă ei personal de scrisori, eu pot să găsesc oameni care să le adopte.

Ei, în acel moment, s-a făcut pauză totală de fiecare dată.

Ce voiam să vă zic, de fapt, în toate rîndurile din povestea asta? Că ceea ce fac eu nu e deloc mare filozofie. Nu îți trebuie decît empatie, curaj, voință, empatie, voință, putere, organizare, perseverență, răbdare, curaj, voință și empatie. Căci lenea nu face casă bună cu empatia.

● Vreo 15.000 de oameni au anunțat că vor aduce haine, alimente, jucării și rechizite noi la „Copacul cu haine“.

Știu e înainte de Crăciun și bunătatea se triplează în aceste zile. N or veni atîția, ba chiar sper că n-or veni atîția. Dar „Copacul cu haine“ e în fiecare sezon și niciodată nu se strîng mai puțin de cinci camioane de 3,5 tone fiecare.

Ah, era să uit. Săptămîna asta am fost a teatru, la Omul cel bun din Seciuan. Și am aflat că „nici un om nu poate fi bun dacă nu primește ajutor“.

Nimic n-aș putea face fără voi. 

Cristina Hurdubaia este jurnalist.

Foto: flickr