Bucate alese, instrumente de prestigiu
Grigore de Nyssa, teolog şi contemplativ înaripat din secolul al IV-lea, consemnează la un moment dat un eveniment epistolar. Înconjurat de apropiaţi, primeşte răspuns de la faimosul Libanios, mîndrie a Antiohiei şi a Răsăritului elen, maestru al cuvîntului convingător. Preţioasa misivă stîrneşte emoţia întregului grup. „Trecînd prin mîna tuturor, ea devenea comoara fiecăruia; unii şi-o întipăreau în minte, alţii pe tăbliţe“. A avea un răspuns de la Libanios însemna a fi preţuit în mediul cultivat al vremii, a participa la ceremonialul verbului ales. Pentru Grigore, ca şi pentru mai toţi intelectualii creştini ai secolului al IV-lea, cuvîntul creştin trebuia să aibă nu numai vibraţia Logosului, ci şi eleganţa, bine codificată, a elocvenţei tradiţionale. De altfel, cercurile de cărturari adunau necreştini şi creştini în jurul unei culturi comune, ale cărei dovezi o făceau cu toţii prin respectarea structurilor stabilite de discurs, prin meşteşugite referinţe literare, filozofice, istorice. Scrisorile contribuiau din plin la construirea acestor reţele intelectuale, în care un om ca Grigore se simţea îndreptăţit să fie membru.
Scrisorile aveau, desigur, căldura unei relaţii personale, dar trebuia să facă mai ales dovada unor oameni bine clădiţi, binecrescuţi, bine educaţi, capabili să participe la temele spiritului şi la deliciile lui, să-şi îndrume semenii, să aibă greutate în treburile publice. Ca şi în lumea greco-romană veche, stilul epistolar contribuia la prestigiul persoanei, arăta în ce măsură ştie ea să se încadreze cu eleganţă în exigenţele judecăţii juste, dar şi în ierarhiile cetăţii. Cuvîntul bine condus crea statut cultural şi social, proba autoritatea persoanei, ajuta la radiaţia ei publică. În secolul al X-lea, un erudit bizantin poseda o colecţie de scrisori model, un manual de stil epistolar care s-a păstrat într-un manuscris la Biblioteca Ambroziană din Milano. Pe lîngă tratatele atribuite lui Demetrios şi Libanios, sînt cuprinse aici piese ale unor autori antici şi creştini, florilegiu dintr-o tradiţie neîntreruptă în arta de a compune scrisori: Brutus, împăratul Iulian şi Apollonios din Tyana stau alături de Vasile cel Mare, Isidor din Pelusium şi Photius. Printre piesele colecţiei se află 46 de scrisori ale lui Firmus, episcop al Cezereei în vremea Sinodului de la Efes, necunoscut altfel decît prin aceste exemple epistolare. M.-A. Calvet-Sebasti şi P.-L. Gatier, care le-au editat în volumul 350 din Sources chrétiennes, fac observaţia că funcţia personajului îl recomandă şi ea pentru a figura printre modele. „Corespondenţa literar seducătoare a unui demnitar al Bisericii, a unui personaj de rang înalt deţine un loc de seamă într-un manual epistolar destinat elitelor sau viitoarelor elite ale clerului sau administraţiei“.
În secolul al IV-lea, Grigore de Nazianz definise, pentru nepotul său Nicobul, calitatea scrisorii izbutite. Pe lîngă adecvare şi distincţie, ea trebuia să stîrnească plăcerea spiritului, să aibă duh, să dea bucurie literară. Scrisoarea trebuia să aibă concizie, limpezime şi graţie (charis). Iar cea din urmă – spune Grigore – se obţine cu condiţia ca „scrierea să nu fie seacă, neplăcută, fără farmec, fără podoabă nici îngrijire“. Erau de presărat în text sentenţe, citate şi aluzii literare, proverbe, glume, cifruri, dar totul cu măsură: dacă lipseau, autorul scrisorii ar fi trecut drept „bădăran“, dacă erau prea multe şi prea vădite, el ar fi trecut drept un „nesăţios“. Nu rare erau autoironia, măgulirea corespondentului, temperată cu un iz de zeflemea, şi mai ales prefăcutul dispreţ al autorului faţă de retorică, afirmaţia că este un neştiutor în ale cuvîntului ales, de îndată contrazisă de o dibace întorsătură literară. Grigore de Nyssa declară abrupt într-o misivă că „interesul faţă de literatura profană e dovada lipsei de grijă faţă de ştiinţele divine“. Dar ce plăcut i-a fost să primească „o scrisoare de la incomparabila Cultură“ a lui Libanios şi cu ce vorbe alese l-a înconjurat, rugîndu-l să-şi difuzeze arta, „să nu lase viaţa fără cuvînt“ elen! Două secole mai tîrziu, un demnitar african îl roagă pe Grigore cel Mare să-i trimită lucrarea sa Moralia in Iov. Papa îi răspunde cu meşteşugită modestie că, de vrea să se desfete cu bucate alese, trebuie să citească mai degrabă lucrările compatriotului său, Augustin. El, Grigore, nu are de oferit decît tărîţe, nu fruntea grîului (X, 16).
Cu toată priceperea sa, Augustin păţise totuşi un accident epistolar celebru. În 394, pe cînd era doar un proaspăt hermeneut al Scripturii, simplu preot în Hippo, el îi scrisese faimosului şi bătrînului Ieronim, cerîndu-i să-şi revizuiască interpretarea la Galateni 2, 11-14. Abia cînd „africanul“ a devenit episcop, i-a luat Ieronim în seamă observaţiile cu privire la munca sa de traducător şi exeget biblic. A trebuit atunci să-i dea răspunsuri, iar ele au fost – în ciuda formulelor de smerenie creştină schimbate între corespondenţi – subtil veninoase. Dar nu numai arţagul şi vanitatea venerabilului savant au fost de vină pentru încordata lor corespondenţă. Ci şi faptul că Augustin încălca un cod epistolar de ierarhie, expresie a unui raport intelectual şi social. El nu se adresase celuilalt ca unui maestru. Nesocotise modelul de relaţie epistolară profesor-învăţăcel, maestru-discipol, părinte-fiu (cf. Jennifer Ebbeler în volumul colectiv Ancient Letters. Classical and Late Antique Epistolography, Oxford University Press, 2007). Augustin şi-a refuzat astfel – spune J. Ebbeler – intrarea într-o largă „comunitate textuală“, în cercul de relaţii savante ale lui Ieronim. „Aminteşte-ţi de Dares şi Entellus“ (Eneida V, 362-484) l-a avertizat Ieronim la un moment dat, revendicîndu-şi astfel – epistolar şi livresc – autoritatea, căci mai vîrstnicul şi mai experimentatul Entellus l-a învins în luptă pe tînărul Dares care îndrăznise să-l provoace.
Dar, desigur, epistolarul creştin al Antichităţii tîrzii nu e doar o broderie pe canavaua culturii clasice. El poartă de la o comunitate la alta, de la un corespondent la altul sensul revelaţiei, mărturiile şi interpretările ei. Scrisorile au contribuit din plin la asimilarea evenimentului christic, la trecerea lui în viaţă interioară şi comunitară. Epistolele cuprinse în Noul Testament sînt mărturiile prime ale acestei asimilări, sînt articulare a revelaţiei cu tradiţia creştină. S-a spus că, în primele veacuri, creştinismul s-a construit construindu-şi literatura (Pierre Geoltrain, Originile creştinismului). Prin elanul cu care vesteau şi interpretau revelaţia, epistolele nou-testamentare au constituit comunitatea vastă – şi policromă – a Bisericii, au inspirat viaţa comunităţilor, le-au călăuzit cultura – de la cea spirituală la cea etică şi politică. Epistolele apostolice sînt asistente ale Logosului christic, teologie radiată din confruntarea intimă cu El.
Au existat apoi şi alte tipuri de scrisori cu adresă publică, îndreptate spre întreaga Biserică. Aşa erau scrisorile pascale, pe care patriarhul Alexandriei le trimitea în fiecare an întregului Egipt şi Bisericilor cu care se afla în comuniune. La Sinodul de la Niceea, în 325, i se dăduse Alexandriei – dată fiind calitatea sa de cetate savantă, inclusiv în domeniul astronomiei – misiunea de a anunţa data sărbătoririi Paştelor. Un Atanasie, un Teofil şi mai ales un Chiril au folosit scrisorile pascale nu doar pentru a vesti sărbătoarea şi a-i explica sensul, ci şi pentru expuneri teologice mai largi, pentru a combate ereziile, facţiunile adverse, duşmanii politici, pentru a-şi demonstra ortodoxia, pentru a cîştiga putere. În toate acestea, priceperea retorică nu le-a fost deloc nefolositoare. Cît despre Sfîntul Patrick, el nu are doar faima de a alunga şerpii, ci – potrivit lui Andrew Fear (în volumul Ancient Letters...) – şi înţelepciunea şarpelui, din prima parte a îndemnului christic. O dovedeşte Scrisoarea sa către Coroticus, unde sfîntul îl excomunică pe brigandul care, venind din Anglia, i-a atacat comunitatea irlandeză. Prin pasaje ce par că n-au nici un rost în economia expunerii, Patrick îşi afirmă autoritatea de apostol al irlandezilor, îi acuză aluziv pe ecleziasticii englezi că îi subminează misiunea, dă dovadă de subtilă artă retorică.
Dar poate că scrisorile de îndrumare spirituală sînt cele care se potrivesc cel mai bine cu rostul clasic al epistolei: întîlnire în distanţă şi totuşi intimă între corespondenţi, dialog cu sine şi cu celălalt. Pe deasupra, nu redau ele cel mai bine vibraţia sufletelor credincioase?
Pe la începutul secolului al VI-lea, un pustnic, deja faimos printre monahi pentru cît de mult înaintase pe calea liniştii (isihia), a consimţit să se stabilească într-o chilie din preajma mănăstirii conduse de părintele Seridos, în Gaza. De atunci, spre el s-au îndreptat nenumărate cereri de sfat cu privire la viaţa sufletului, la înaintarea în Christos. Pentru creştinii din întreaga regiune, Barsanuphios (Varsanufie) era „Marele Bătrîn“. Dar, deşi a devenit îndrumător sau părinte spiritual pentru nenumărate persoane, nici una dintre ele nu l-a văzut la faţă, nu i-a vorbit direct. Fie că erau din mînăstire, fie că veneau de departe, solicitanţii îşi puneau întrebările şi primeau răspuns prin scrisori consemnate de părintele Seridos. Îndrumările veneau, pe cale epistolară, din miezul tăcerii în care bătrînul pătrunsese: erau radiaţie a acestei tăceri lucide, luminoase. După ce părintele Seridos a murit, nimeni nu a mai auzit vreun cuvînt de la Barsanuphios, cuprins cu totul în liniştea lui Dumnezeu. Din această linişte lucidă, el răspunsese cu fineţe şi libertate spirituală, cîteodată cu umor, fiecărui corespondent, într-un stil direct, colocvial, nemeşteşugit. Dar nici măcar această tăcere nu refuză expresia aleasă, limbajul bine condus. Unui monah care îi scrie încifrat, folosindu-se de literele alfabetului, Barsanuphios îi dă răspunsuri la fel de enigmatice. În sfîrşit, îi trimite o meditaţie asupra literei eta, bazată pe simbolismul literelor, metodă ce avea curs nu numai în mediile iudaice din Antichitatea tîrzie. „Aici el dă dovadă de mare talent literar“, potrivit editorilor corespondenţei în volumele din Sources chrétiennes, F. Neyt şi P. de Nagelis-Noah. „Concepută ca o rugăciune, meditaţia cuprinde figuri retorice, succesive intensificări, o progresiune ascendentă care merge de la concret la abstract, simetrii, «refrene» aproape poetice.“
Scrisoarea a însemnat mereu o expresie a prieteniei, a intimităţii în distanţă. A scrie ales, a scrie adecvat, a scrie astfel încît să-ţi bucuri şi să-ţi hrăneşti corespondentul nu era, oare, şi acesta, un mod de respectuoasă prietenie faţă de logos şi, pînă la urmă, faţă de Logosul însuşi?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate: Nicolas de Cues ou l’autre modernité (L’Harmattan, 2010) şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.