Breakfast în autogunoieră

Garajul firmelor RGR Eco service e pe Şoseaua Mihai Bravu, lîngă staţia de metrou. Am intrat dimineaţa devreme în acea curte pătrată, de beton, la ora cînd forfota era în toi. Maşinile de gunoi, aliniate ca la armată, duduiau şi fornăiau. Şoferii încercau motoarele. Cîţiva oameni, cocoţaţi pe parbrize, ştergeau crusta de gheaţă care se formase în cursul nopţii. Din ţevile de eşapament verticale ieşeau gaze negre, risipindu-se pe cerul plumburiu ca nişte fire bătute de vînt. Într-un cuvînt, aveam înaintea ochilor o imagine neorealistă. Dispecerul m-a luat în primire, arătîndu-mi maşina în care urma să mă urc. Liaz-ul nou condus de Nea Marin (sînt convins acum că pe toţi şoferii îi cheamă „Nea Marin“). A trebuit însă să mai aştept, pînă cînd acesta a schimbat o roată. M-am suit înapoi în cabină, clănţănind de frig. (Parcă de fiecare dată cînd te urci într-un camion, e dimineaţă şi ţi-e frig.) M-au urmat doi oameni în salopete verzi şi m-am strîns să le fac loc. Gunoierii.

Maşina a pornit zvîcnind, pe străzile Bucureştiului, în direcţia perimetrului de lucru: Drumul Taberei. Ca să rup tăcerea, am făcut o remarcă banală, ceva de genul: „Arată bine maşinile astea, nu ca ale RASUB-ului“. Cel din dreapta mea m-a executat imediat: „Dar oamenii nu? Şi noi sîntem civilizaţi, domnule“. Abia atunci am întors capul spre el, privindu-l. Trecuse de jumătatea vieţii, blond, uşor încărunţit şi cu un început de chelie, aş spune că avea aerul unui majordom de la un castel englez. Lucrurile deveneau interesante. Mănuşi noi, salopete curate, staţie Motorola la bordul maşinii… Un moment mi-a trecut prin minte că fusesem plasat într-o „autogunoieră de protocol“.

Pînă la urmă însă, aveam să mă lămuresc că era un echipaj obişnuit, la fel ca multe altele. Pe drum ne intersectam de multe ori cu maşini surori, verzi cu gri, Mercedes-uri sau Liaz-uri. Oamenii se salutau. Îi auzeam pe cei de lîngă mine: „Ăsta-i Fane, ăla-i chinezu’… Ei se duc deja la groapă“. Inevitabil, discuţiile lor se leagă mereu de acelaşi loc. La el se raportează normele şi timpii de lucru. Groapa e finişul oricărui tur, aş spune chiar scopul final al meseriei de gunoier.
(…)

Glina e singura groapă de gunoi a Bucureştiului. Aici se varsă, în fiecare an, un milion de tone de resturi. Tot ceea ce nouă nu ne mai trebuie. Sute de milioane de găleţi de gunoi pe care le tot azvîrlim pe burlane, în tomberoane şi containere. Dar la groapă mai ajung şi alte lucruri. De exemplu, şlamul de la Policolor (un mîl destul de toxic) sau gunoaiele unor spitale. Valea are formă de U. Spectacolul e infernal. Sînt mii de cîini acolo, iar pescăruşii, odată ce se liniştesc şi se aşază cu tot cîrdul lor, produc un fel de colcăială de coşmar. Probabil sînt şi şobolani. Gunoaiele fumegă (gazele de fermentaţie se autoaprind) iar fumul este dus de vînt peste satele din jur. Cînd am ajuns noi, tocmai ninsese. Petice de zăpadă albă, imaculată acopereau pe alocuri mizeria. Mi-am amintit de filmul lui Wajda Cenuşă şi diamant. Pe un mal al văii, printre ceţuri, se zărea biserica din Popeşti, izolată şi parcă suferindă. Pe celălalt, ştiam că se află abatorul şi fabrica de salam. Între ele, cazanul mizeriilor noastre. Am intrat pe drumul clisos ce ducea spre rampă, avînd în faţă o maşină a RASUB-ului. Încărcată pînă la refuz, cu gunoaiele atîrnînde, se clătina prin şanţuri ca o raţă. Pena rîdea: „Uite la nenorociţii ăştia de RASUB-işti, gunoierii!“. Rampa era un fel de platou pe marginea gropii, unde maşinile veneau una după alta, deşertîndu-şi conţinutul. Cîteva buldozere lucrau febril, împingînd la vale gunoaiele proaspete. Vreo cincisprezece indivizi stăteau roată în jurul unui foc mare, ca la sfat. Un pitic, aflat ceva mai departe, îşi făcea de lucru cu o bucată de tablă. Un mic drac. În momentul în care noi descărcam remorca, unul din grup a venit repede să se uite cam ce-ar putea găsi interesant în noua grămadă care se forma. Căutătorii în gunoaie vin în general de prin satele din jur. Cei care erau acolo nu sînt chiar de pe ultima treaptă a decăderii umane. Ştiam încă din scrierile lui Geo Bogza că mai există o categorie, a celor care locuiesc tocmai în fundul gropii, în bordeie făcute din deşeuri. Oricît mi-am chinuit privirea, n-am reuşit să zăresc aşa ceva. (…) 

(din Dilema, nr. 117, 7-13 aprilie 1995)