Bormania găureşte România

Cînd locuieşti la bloc niciodată nu poţi şti cu siguranţă care va fi zgomotul care te va trezi dimineaţa următoare. Poţi doar bănui. Căci, deşi poate fi un bătut de covor, un strigăt al unui lucrător REBU către un alt lucrător REBU, un lătrat isteric de cîine vagabond sau alarma unei maşini parcate exact sub fereastra ta, deşi zdrăngănitul unor jaluzele de lemn trase fără milă, tocul duduiei de deasupra ţocănind senzual pe gresie sau basul combinei vecinului înamorat de scula sa (de înaltă tehnologie) sînt în topul modalităţilor de trezire comunitară, mai presus de toate, cînd locuieşti la bloc, de cele mai multe ori te trezeşti în inconfundabilul zgomot al bormaşinii. Cu acel mîrîit arogant al atitudinii de „jmecher“, bormania a devenit idol naţional, o obsesie generală de week-end sau după orele de serviciu. „Apartamentele astea sînt mici şi urîte“ – spunea un „cineva“, care, pentru că apartamentul „e prost conceput“, s-a decis să şi-l mărească, „în limita posibilităţilor“. Din cămară şi debara să mai extindă bucătăria, din sufragerie şi dormitor să facă una şi aceeaşi încăpere, iar dormitorul să-l mai prelungească pînă înspre balcon. Închis cu termopan.     În direcţia asta a apărut o nouă specie de bormaşinişti diferiţi de cei în maiou şi bermude care găureau peretele pentru instalarea de rafturi. Noul specimen nu mai pune mîna personal pe instrument, ci dă indicaţii întru folosirea acestuia. E de multe ori micul şmecheraş de cartier, cu SUV chinezesc parcat la scară, care deşi nu-şi permite luxul de a se muta la casă, investeşte tot salariul în amenajarea cutiei de chibrit, îi montează gresie şi faianţă peste tot, îi pune tavan fals, cu lumină, îl mobilează cu mobilă IKEA, şi-şi pune camere de luat vederi la balcon, pentru a supraveghea posibili intruşi în micuţul său regat...

 Puţin ştiu însă că, dacă tocul înfipt în gresia din apartamentul „proprietate personală“ sau trasul jaluzelor de lemn în toiul nopţii sînt nereguli care lezează doar bunul- simţ, modificările aduse apartamentului pot periclita siguranţa blocului, ameninţînd chiar viaţa locatarilor. Multora nu le pasă. Sfidînd Legea (230/2007) privind modificarea proprietăţii individuale („proprietarul poate aduce îmbunătăţiri sau modificări proprietăţii sale individuale, cu respectarea prevederilor legale referitoare la autorizarea de către autoritatea publică locală a modificărilor construcţiei, fără a pune în pericol integritatea structurală a clădirii sau a altor proprietăţi individuale“) – bormaşiniştii dau înainte cu spartul, despărţitul şi prelungitul.

 Legea ar trebui însă cunoscută atît de către aceştia, cît şi de victimele lor colaterale, vecinii de bloc, care de multe ori tac şi înghit sau se prefac că nu văd şi că nu aud, în loc să reclame sau să ceară dovada autorizaţiei. Motivul tăcerii e unul prost idealizat, ducînd spre mîndria stupidă: „că doar io nu-s turnător“. Reversul, dacă cineva reclamă la poliţie sau solicită o inspecţie din partea Inspectoratului de Stat în Construcţii, este „alungat“ de la inima locatarilor, fiind etichetat drept „securist comunist“.

Ce prevede legea şi de ce este ea atît de greu de respectat? În primul rînd, cel care demarează modificările are nevoie de avizul asociaţiei de locatari, aviz pe care, de bine, de rău, îl poate obţine prin bunăvoinţa administratorului şi prin cîrdăşia preşedinţilor de bloc, fără a mai consulta în prealabil locatarii. După aviz, are nevoie de certificatul de urbanism, apoi de un proiectant autorizat care să-i facă proiectul de modificare pentru acceptul Primăriei de sector. (Lucrurile sînt mai simple dacă vrei doar să construieşti, dar de cele mai multe ori se doreşte spargerea şi lărgirea apartamentului, nu îngustarea lui prin adăugare.) Pentru spargerea unui perete din apartament, ai nevoie de o expertiză tehnică, făcută de către un expert atestat. Toate costă şi bani, şi nervi, mai ales cînd începe alergătura după adeverinţe diverse, de la prestatorul de servicii de telefonie fixă, pînă la cel de gaz, energie electrică şi apă. Haosul birocratic culminează cu acceptul sau refuzul Inspectoratului de Stat în Construcţii – ultima verigă a lanţului.

Pe foarte mulţi nu-i ţine să facă toţi aceşti paşi legali. Şi de ce ar face-o, dacă există alternativa? Pe şestache, bagă bormaşina. Sau bormaşinistul de tip nou angajează echipe de meşteri „la negru“ – firmele serioase de reamenajări de spaţii interioare nu se prea bagă la asemenea modificări, fără toate avizele legale. Dar meşterii „la negru“ n-au treabă: sparg după cum îi taie capul şi după cum îi îndrumă proprietarul. Fără expertize, fără nici o tehnică, merg doar pe gustul, nu şi pe raţiunea patronului, cu viziuni arhitecturale. „Dacă Şefu’ vrea să dea jos un perete, îl dau“ – spune un meşter, deranjat doar că mai apoi, dacă Şefului nu-i place, trebuie să-l pună la loc. Din rigips, că doar nu din cărămidă ca acela iniţial. La fel, dacă Şeful vrea să facă o spărtură – cum a văzut el prin filme – meşterul bormaşinist nu crîcneşte. Bagă bormaşina unde vrea patronul, sparge, zguduie, distruge. Deşi din experienţă poate ştie că nu e bine. Poate atinge un punct sensibil. Dacă vine însă banul, de ce nu? El nu locuieşte acolo.


Ce riscă în teorie cineva care nu respectă legea? În primul rînd, amendă. De la 1000 la 100.000 de lei. Dacă amenda nu e plătită sau dacă, mai grav, în urma modificărilor făcute fără autorizaţiile necesare, se întîmplă să fie victime umane, se poate ajunge pînă la zece ani de puşcărie.   Cu toate astea, bormania e în floare. Blocurile sînt găurite într-o veselie, dărîmate practic din interior. Vecinii aud zgomote, uneori nefireşti, îşi văd lustra balansîndu-se în ritmuri drăceşti pe tavan, simt că le tremură pereţii, dar în afara unor indignări personale, înjurături şi mini-scandaluri de palier, mai mult nu reacţionează. Iar inspectorii însărcinaţi cu depistarea neregulilor n-au cum interveni, dacă nu ştiu de lucrarea respectivă, şi n-au cum să ştie dacă nu sînt solicitaţi, „micile“ nereguli comentate pe şestache putînd să se transforme în mari tragedii. Bineînţeles, cauzele vor fi tardiv constatate.