Bordeie şi conace de o sută de ani

27 aprilie 2011   Tema săptămînii

Nu e nevoie să te depărtezi de Bucureşti mai mult de cîteva zeci de kilometri pentru a ajunge într-un loc unde oamenii trăiesc în bordeie de pămînt, fără apă curentă, fără canalizare şi fără... curent electric.

Undeva între Urziceni şi Lehliu există nişte sate suspendate parcă în spaţiu şi timp, legate între ele prin drumuri de pămînt, albe, încadrate de pitoreşti şiruri de plopi. Drumul secundar care se face la dreapta din şoseaua Bucureşti-Urziceni are o primă porţiune asfaltată. Treci de Borăneşti, Bărcăneşti şi Condeeşti şi intri în satul Frumuşica din  comuna Axintele. În dreapta se înalţă brusc un şir de deluşoare, probabil pe linia unei falii tectonice. Din strada principală spre dealuri se deschid uliţe paralele care poartă nume de flori: crăiţei, lămîiţei, tufănicii, crizantemei sau mărgăritarului. O aleg pe cea din urmă şi o străbat pînă la capăt, adică la numărul 9, unde descopăr un bordei de poveste, într-o curte împrejmuită de un gard de nuiele.

Nici măcar găini

Îmi deschide o femeie în vîrstă care, fără multe întrebări,  porneşte a-mi povesti traiul ei de zi cu zi şi problemele familiei. Din pricina unei „astme“ nu poate munci prea mult. S-a mutat la Frumuşica în urmă cu 17 ani, după ce i-a ars casa pe care o avea la Moviliţa. Şi-a făcut noua casă (cu o singură odaie) „din bulgărel“, cum zice ea, „numai eu cu moşul“. 

Moşul, nea Sandu, are o jumătate de faţă arsă de „tomosanul zvîrlit de oi cu copitele, cînd le făcea baie într-o baltă“. Şade în fundul curţii şi îşi curăţă într-un lighean spart, de plastic, nişte coceni de porumb pentru mămăligă. Dă deoparte boabele roase de şoareci. Complet surd, răspunde cu „da“ la orice  întrebare. 

Unul din fiii lor a plecat „după hrana vieţii, tocmai la două sute de kilometri, la un patron, că nu mai avea din ce trăi“. Mai în spate, în alt bordei din aceeaşi curte, locuieşte una din fiice şi ginerele celor doi. Ea şi-a pierdut serviciul după ce firma de croitorie la care lucra în Urziceni a dat faliment. Nu şi-a mai putut plăti ratele la apartament şi s-a mutat la ţară, cu „bătrînii“. Operată de cancer, nu poate nici ea să muncească prea mult. A fost la Bucureşti o singură dată, atunci cînd s-a operat. De soţul ei, spune că „e handicapat, cu capul“ şi că a fost internat la Săpunaru, la fel ca şi mama lui care a fost învăţătoare şi pe care „de mult ce-a învăţat, n-a mai dus-o mintea“.

Cîteva ţoale zac atîrnate pe o sîrmă între doi pari. Tocmai le-au spălat afară, în covată. Deşi stîlpul de curent e la poartă, nu-şi pot permite să plătească o conectare. Pentru lumină folosesc o lampă cu gaz. Gătesc pe un godin cu lemne la care iarna se şi încălzesc. Moşul şi femeia lui n-au văzut niciodată Bucureştiul, cel aflat la o jumătate de oră de mers cu maşina. Toată familia trăieşte din pensia de două milioane de lei a mamei şi din puţinul porumb, legumele şi zarzavaturile pe care le pot strînge de pe cîteva sute de metri pătraţi de curte. Ar creşte animale, dar nu au ce le da de mîncare. „Nici măcar la găini?“. „Nuu, că p-alea ni le fură ţiganii.“

Măsele resetate

Ies pe poarta strîmbă, în urări de sănătate şi bucurie. Trec pe partea cealaltă a uliţei unde, într-o curte, zăresc un bărbat stînd pe jos, lîngă un scaun cu rotile. Îl salut şi el ţine să mă roage să-l aştept puţin. Ajunge tîrîş la scaun şi începe a da la roţi ca să vină la poartă şi să putem vorbi mai de aproape. Îl cheamă Dumitru Nicolae. Din iarnă i s-a retras ajutorul social din pricină că n-a mai putut face drumurile periodice pentru a-şi redovedi handicapul. „Doar nu era să-mi crească între timp piciorul pe care-l am mai scurt. Eu nu am, domnule, cum să mă deshandicapez.“ Imposibilitatea de a merge e doar una dintre problemele lui. Cealaltă: o epilepsie ale cărei crize îl doboară periodic. Omul povesteşte cum la una din ele a căzut, „şi mi-a zburat o bucată din ţeastă“. A ajuns la Spitalul de Urgenţă Floreasca, şi ăsta a fost singurul drum pe care l-a făcut la Bucureşti în ultimii ani. Altfel, dacă au nevoie de doctor, Nicolae spune că pot să meargă la Cocoş, medicul din sat, de la dispensarul din centru, de lîngă Primărie. Dentist nu ştie să existe prin apropiere. El n-a fost niciodată la dentist. Cînd îl doare o măsea, aşteaptă să-i treacă, „să se şteargă singură“. Cu timpul – spune – măselele „se resetează“, „se retează, aşa, cu liniuţa, de deasupra rădăcinii, ca pe calculator“. Ce ştie el despre calculatoare? Nimic. Zice că nu mai are nici măcar televizor, ci doar un radio cu baterii. Asta pentru că, odată ce i-au retras ajutorul social, n-a mai avut bani de curent şi i-au sigilat contorul.

Acum trăieşte doar de pe urma unor cîştiguri sporadice ale nevestei sale care face diverse munci pe la vecini. Unii uită însă s-o plătească. Mai lucrează şi pe la preot care, într-o zi, a văzut-o săpînd în curtea unui vecin şi a rugat-o să-i facă şi lui nişte treburi prin casă. I s-a adresat cu  doamna Jeana şi cică, atunci, femeia s-a ruşinat. De ce? „Păi, cum să-i zică părintele doamna Jeana, cînd o vede lucrînd cu sapa?“

„A încheiat citatul“

În timp ce-mi explica asta, omul mi-a făcut semn către o vecină care tocmai trecea pe uliţă, o femeie în vîrstă cu basma: „Ea are să vă spuie o mare tragedie. Fiu-său a încheiat citatul acum cîţiva ani.“ Femeia nu aşteaptă mult şi începe a plînge zicînd că a avut un „fiu de miliarde“, care a fost manelist „cîntăreţ, de origine“ şi a murit în accident de maşină. Patru oameni şi-au pierdut viaţa acolo, într-un Mercedes pe care îl conducea viitoarea soţie a manelistului. Ea era însărcinată. Lumea îl ştia de Stelică de la Craiova. Povestea a fost  relatată, la vremea ei, de tabloide. Tatăl lui a murit şi el, cînd a căzut din căruţă. Dumitru Nicolae spune că „omul a păcănit cu căpăţîna de pămînt şi a încheiat citatul“.  

Peste drum e un alt bordei de pămînt, aproape dărîmat, cu acoperişul găurit şi cîrpe, în loc de geamuri. Nu pare că ar mai putea locui cineva în el. Vecinii spun însă că are un proprietar care doarme acolo, nea Dinu.  Un om care pe vremuri, în armată, a avut un şoc atunci cînd s-a repezit la el un cîine-lup. „Are mari probleme cu capul, nimeni nu se poate  înţelege cu el.“

Părăsesc satul Frumuşica şi mă îndrept spre  Condeeşti. Pe marginea drumului merg nişte femei cu pungi de plastic în mînă. Au cules ştevie ca s-o vîndă la piaţă. Cea mai tînără spune că din banii pe care o să-i ia pe ştevie, o să cumpere Pampers pentru nepoţică. Ea nu a putut termina liceul pentru că părinţii au plecat în Franţa şi au lăsat-o acasă să aibă grijă de copiii mai mici din familie. „Părinţii sînt acolo la cerşit şi nici lor nu le mai merge prea bine. Dar nu vor să se întoarcă.“ Fata spune că a învăţat cîte ceva la şcoală şi în singurul an de liceu pe care l-a făcut. Ştie să lucreze şi la calculator, să intre pe Internet. Ar vrea să se angajeze pe undeva, să fie şi ea „un om“, dar n-are unde. „Iar noi, ţiganii, găsim şi mai greu de lucru, că ştiţi, sîntem mai discriminaţi...“

Frică de curent

Ajungînd în Condeeşti (un sat despre care localnicii îşi amintesc că s-a mai numit Eliza, Pelinul şi Stoeneşti) mă opresc la un alt bordei de poveste, în a cărui curte îşi face de lucru o femeie. Aprinde focul într-un cuptor de pămînt pe jumătate prăbuşit. Casa pare şi ea gata să cadă. Femeia mă asigură însă că „ţine“. Spune că a mai fost reparată de-a lungul vremii, că are peste o sută de ani de cînd a fost ridicată, şi că rezistă, chiar dacă e de pămînt. Înăuntru are laviţe şi cuverturi colorate aprins. Pe pervazul unui gemuleţ pătrat sînt cîteva ghivece cu cactuşi. Două tablouri mari şi ciudate, pictate în ulei, sînt agăţate în cele două odăi: un portret de băiat acoperit de un geam spart şi unul de tînără fată. Femeia îmi spune că nu are curent electric pentru că tatăl ei se temea de electricitate şi n-a vrut „să bage lumină“. A rămas aşa. Trăieşte din pensia „bătrînei“ cu care stă. N-au avut niciodată televizor, dar se duc la vecini să mai vadă cîte ceva. Sînt la curent cu scandalurile dintre Iri şi Moni şi dintre Oana şi Pepe. „Noi nu ţinem cu nimeni şi îmi pare cam urît să afli, aşa, lucruri din familia altora.“ O cheamă Maria Enache şi spune că a avut un soţ fost procuror, un om cu mari probleme fiindcă i-ar fi arestat pe nişte unguri din Sebeş despre care credea că i-au omorît tatăl. Vorbeşte şi de un al doilea soţ care a fost inginer în construcţii şi cu care a locuit Bucureşti. El însă a murit, iar ea a pierdut casa şi a fost nevoită să se întoarcă la părinţi.  

În spatele bordeiului, un cioban ale cărui oi pasc pe dealurile din apropiere se hîrjoneşte cu o vecină tînără cu blugii rupţi după ultima modă. Îşi fac fotografii cu telefonul mobil. Ea îi pozează. Îşi face apariţia şi mama ei care vrea să vadă cu cine stă de vorbă vecina. „Hai şi tu aici, că a venit domnu’ să ne filmeze, în sărăcia noastră. Spune-i cum îţi merge.“ Aflu că vecina trăieşte şi ea dintr-o pensie de mizerie. E destul de tînără, dar are pensie pentru că s-a născut fără degete la mîini. Şi ea spune că nu poate ţine animale pentru că „le fură ţiganii“. Uneori, zice ea, îi iau pînă şi florile din grădină.

Foste conace şi neuitate baluri  

Pitoreasca zonă e plină nu doar de bordeie de pămînt, ci şi de conace boiereşti în ruină. La marginea Condeeştiului e o casă mare, veche, frumoasă, aşa cum poţi vedea prin centrul Bucureştiului, cu coloane şi cotloane. A fost de curînd înconjurată cu un gard de sîrmă din acela care se găseşte la Metro. O păzeşte un om care aduce cu Robert De Niro. Îmi spune că noii proprietari din Bucureşti au de gînd s-o renoveze, că au amenajat deja două camere în care pot locui, dar că sînt foarte mulţi bani de investit. Ştie că seamănă cu un actor de care, însă, nu-şi mai aminteşte cum îl cheamă. Pînă una-alta, el apără casa „de ţiganii care fură orice“. 

Mai departe, în Bărcăneşti, mă opresc lîngă un alt conac în paragină. Mare, pătrat, cu două foişoare pe partea cu faţada plină de ornamente. Un sătean care trece pe acolo vede că mă uit la casă şi îmi spune mîndru că a aparţinut boierului Iancu Stere, care i-a fost naş de botez şi i-a pus numele de Mihai. Îmi spune că la conac, pe vremuri, se făceau mari petreceri. „Ce mai baluri! De neuitat, cum îmi spunea maică-mea odată.“ Pe vremea comunismului – îmi spune finul boierului – a fost transformat în cămin cultural, iar astăzi e lăsat să se degradeze. 

Tot în drumul de întoarcere, spre şoseaua Bucureşti-Urziceni, ajung la un al treilea conac. Are un domeniu mare pe care se mai disting fostele alei şi o fîntînă arteziană rotundă, de piatră, în faţa intrării. Unii localnici spun că l-a cumpărat un italian. Omul care-l păzeşte, un ins mare, rotund şi tuciuriu, cu o şapcă pe cap, spune însă că noul proprietar e un director din Bucureşti. Pe vremea comunismului în interior au fost birourile CAP-ului. După ce-mi arată locul şi îmi dă cîteva informaţii, îşi micşorează brusc vocea şi mă întreabă dacă, fiind eu de la ziar, nu l-aş putea ajuta cumva. Cum? Individul cel oacheş îmi explică: „Păi, să scrieţi despre cazul meu, să mi se facă dreptate, că pe mine m-au bătut cămătarii, nişte ţigani“.    

Foto: A. Manolescu

Mai multe