Blugii numărul douășapte

„Ce m-am îngrăşat, fatăă! Uită-te şi tu ce şunci am pus pe mine! Dacă nu slăbesc la loc, mă sinucid. Pe bune.“ Era mărturisirea supremă a disperării pe care am auzit-o sub diferite forme în toţi cei patru ani de liceu. Fete înalte, fete scunde, fete cu coşuri pe faţă, fete urîte sau frumoase, fete cu piepturile aproape plate şi cu trupurile încă în formare, în general fete slabe, toate îşi suflecau tricourile prin vestiarele sălii de sport pentru a-şi arăta demonstrativ „cele trei burţi“ iluzorii pe care şi le umflau la comandă ca să pară de-a dreptul monstruoase. Apoi se chinuiau să-şi închidă ultimul nasture al blugilor prea strîmţi, aleşi în mod intenţionat cu două numere mai mici, şi oftau. Îşi aruncau priviri lăcrimoase una, alteia, iar printre lacrimi lucrurile se văd oricum deformat. „Ce slabă eşti tu, fată! Ce naibii faci? Ce mănînci? Dă-mi şi mie o cură! Ce te invidiez, să mor io!“ 

Idealul adolescenţei mele era să-ţi vină blugii numărul douăşapte. Douăşase era prea de tot, deja invidia nu mai era simulată, fetele atîrnau de gardul din curtea liceului şi se uitau după toate fundurile în douăşase, fără cuvinte, doar cu priviri gata să ucidă. În anii ’90, nu se găseau uşor blugi „de firmă“, doar chinezisme de tipul Pyramid sau Kinatas, fără măsuri, impersonali. Cînd aduceau marfă la micul magazin Motor din Piaţa Lahovari se forma o coadă lălăită pînă după colţ. Erau grupuleţe de fete din „Coşbuc“, „Cantemir“ sau din „Zoia“ care considerau că slăbiseră îndeajuns ca să intre în douăşapte. Se ţineau de mîini, îmbujorate, intrau două cîte două în cabinele de probă, de aceea coada se mişca atît de încet. În spatele perdelelor se duceau lupte în toată regula: cracul stîng, cracul drept, aplecări, contorsionări, respiraţii gîfîite, burţi lipite de spate (fetele nu mîncau nimic înainte de marea „probă“), senzaţia neplăcută că a doua piele, cea de împrumut, plesneşte. Şi cea mai grea caznă – ultimul nasture. „Hai că-ţi vin, fată! Se mai lasă.“ „Sigur nu-mi fac fundu’ prea mare?“ Unele cedau nervos şi cereau un douăşopt sau douăşnouă. Ieşeau din cabine cu o atitudine de om învins. Intenţionau să poarte blugii doar cu tricouri lungi care să le acopere fundul, dar mai ales numărul de pe etichetă. Să ai pe tine un douăşnouă şi să-l mai şi afişezi, asta înseamnă că eşti „o vacă grasă şi nesimţită, pe deasupra“. 

În clasa a noua, Voichiţa, o fată uşor bucălată şi cu un corp de copil, a slăbit aproape cinşpe kile. Timp de cîteva luni, partea feminină a liceului a vorbit numai despre asta. „Cică n-a mai mîncat nimic!“, ziceau fetele întorcînd capul pe culoar după o Voichiţă proaspăt întoarsă de la Auschwitz. „Cum, fată, să nu mănînci nimic un an întreg?!“ Unele fete au ajuns totuşi la concluzia că era prea slabă şi au strîmbat din nas. „Nu mi-ar plăcea să fiu aşa schelet, fată! Şi nu mai are nici ţîţe... parcă anul trecut avea ceva, ceva!“ Însă, în momentul în care au văzut-o sărutîndu-se cu cel mai mişto tip de la B, au tăcut. „Seamănă cu Kate Moss!“ au decretat susţinătoarele Voichiţei. A fi foarte slabă era, desigur, principala condiţie pentru a avea un iubit printre băieţii populari. Irina era înaltă, voinică, cu forme „de femeie“ şi cu o faţă drăgălaşă, ca o lună plină. Toţi spuneau că era a douăşpea, iar ea nu era decît a noua. Nu avea pretenţii să poarte blugi douăşapte, se îmbrăca doar cu fuste lungi, crăpate într-o parte, şi cu bluze decoltate, ca să-şi pună în evidenţă sînii mai mult decît înmuguriţi. Şi nu părea să sufere că nu era slabă. Bărbătuşi trecuţi de 20 de ani, mereu alţii, veneau în fiecare zi s-o ia de la liceu cu maşinile lor scumpe. „E curvă!“ Fetele o urau. Însă urau faptul că ea nu asudă în cabinele de probă de la magazinul cu blugi Motor. Şi că nu-şi numără caloriile. „Uită-te la ea! E şi înaltă, e şi grasă... e un monstru!“ Pînă la urmă, Irina a cedat presiunilor şi bîrfelor şi s-a întors din vacanţă, într-a zecea, cu zece kile mai slabă. Era trasă la faţă şi avea o mină tristă. Cu ochii ei verzi semăna acum cu o pisică înfometată şi jigărită. Fetele au înconjurat-o cu false zîmbete admirative. „Oau, ce-ai slăbit, fată! Ce-ai făcut?“. „Ai ţinut-o p-aia cu o zi orez, o zi carne, o zi legume?“ Era de-a lor... 

Cure de slăbit 

În urmă cu cincisprezece ani nu prea existau nutriţionişti, regimuri şmechere şi medicamente minune pentru slăbit (tocmai am deschis mail-ul şi în spam-uri am descoperit următorul mesaj: „Xantoslim devorează grăsimile! Slăbeşti 9 kilograme pe săptămînă, fără efort, fără dietă!“). Erau doar cîteva „cure“ care se dădeau din mînă-n mînă, scrise cu pixul pe coli de hîrtie. Parcă le văd şi acum: „Prima zi. Mic dejun – un iaurt, o sută de grame de şuncă slabă, un măr“ etc. Însă fetele care se învoiau de la ora de sport ori de cîte ori aveau ocazia, pe motiv că „sînt pe stop“, pentru că n-aveau chef să transpire şi să-şi strice machiajul ştiau că singura metodă garantată de a slăbi era înfometarea. Regula de aur – a nu se depăşi 1200 de calorii pe zi. Fetele aveau prin buzunare liste întregi cu alimente şi, în dreptul lor, cîte calorii conţine fiecare. Cîteodată se certau. „Cum să conţină, fată, un măr cincizeci de calorii?! Atît de mult? E doar un măr!“ Altă dată îşi plîngeau de milă. „E ora şase şi mi-am mîncat toate caloriile... Nu mai am voie nimic pînă mîine! Fată, n-ai un Tic-Tac că mor de foame... ăla are doar două calorii şi nu se pune.“ Războiul împotriva caloriilor părea unul etern. Trăiam într-o lume în care nimic nu era frumos sau urît, alb sau negru, doar totul, absolut totul avea calorii şi îngrăşa. 

Pe la finalul clasei a noua, am descoperit principalul motiv pentru care nu aveam încă un prieten: eram grasă. Nu m-am gîndit nici o clipă că s-ar putea să fie de vină modul în care mă îmbrăcam – cămăşile vechi şi lungi pînă la genunchi ale tatei, blugii vîrîţi în bocanci –, timiditatea mea sau, pur şi simplu, băieţii pe care îi cunoscusem, toţi nişte stupizi, la o vîrstă incertă. Aveam blugi douăşnouă, eram grasă şi atît. Inevitabil, am început să număr caloriile, mintea mea era mereu plină de calcule complicate, un ou fiert plus trei frunze de salată şi să nu uit covrigul din pauză, ah covrigul m-a dat peste cap, m-a îngrăşat teribil, s-a dus naibii totul! Dacă depăşeam cele 1200, făceam ore în şir gimnastică împreună cu o Cindy Crawford incredibil de slabă care îmi zîmbea încurajator de pe caseta video: „Beţi două guri de apă! Respiraţi!“. O dată pe săptămînă îmi permiteam o ciocolată Snickers, mi-o cumpăram de vineri şi o mîncam duminică, cu îngiţituri mici şi vinovate. A venit şi vacanţa de vară care n-a însemnat decît un alt şir lung de calorii numărate. În sfîrşit, toamna, din nou la şcoală şi rezultatul: „Mamă, ce-ai slăbit, fatăăă! Arăţi bestial. Cum ai făcut? Ce-ai mîncat?“. Nimic – îmi venea să spun, dar am tăcut şi mi-am savurat doar victoria care nu avea un gust anume. Dar nici calorii. A doua zi, am dat fuga la primul magazin Little Big care se deschisese în Bucureşti şi mi-am luat o pereche de blugi douăşapte. Îi mai păstrez şi acum, ca o mărturie a acelor vremuri de restrişte.

Primul prieten a apărut ceva mai tîrziu, iar întîlnirea cu el nu a avut nici o legătură cu kilogramele mele. În urma „curei“, m-am ales doar cu o carenţă de vitamina B, pe termen lung, şi cu un nou păr, cu un fir subţire pe care nici un măr de cincizeci de calorii nu va mai putea să-l revigoreze vreodată. Nu ştiu ce se întîmplă cu fetele de azi şi cu caloriile lor. Şi nici nu mă interesează. N-aş mai trece încă o dată prin adolescenţă, nici măcar cu mintea mea de acum.

Foto: M. Chivu