Blue jeans

29 octombrie 2014   Tema săptămînii

„Thomas Pynchon looks exactly like Thomas Pynchon should look. He is tall, he wears lumberjack shirts and blue jeans. He has Albert Einstein white hair and Bugs Bunny front teeth.“ (Salman Rushdie)

De la Truman Capote la Jean Genet, de la Karl Lagerfeld la Missy Elliott, toată lumea poartă sau a purtat blugi (oh, sper că le pot spune aşa, mi se pare mai sincer & mai asumat acest termen). Aşadar, care-i treaba cu blugii?

În momentul în care am primit propunerea de a scrie acest material, a apărut în discuţie, evident, şi tema – ghidul cultural al blugilor. Mi s-a propus o trecere în revistă a perioadelor de glorie în materie de jeanşi: perioadele flower-power, hip-hop, grunge, brit, glam etc. Sigur, poate ar fi fost mai util aşa. Dar mi-am dat seama că, de fapt, am o istorie mult mai personală cu blugii şi am decis să fac tot un fel de ghid cultural al lor, adaptat realităţii mele estetice.

Perioada flower-power. Nu ştiu dacă a fost chiar flower-power pentru că mama nu a gustat niciodată genul lui Janis Joplin. Ea întotdeauna a preferat un Aznavour, un Vîsoţki. Mă rog, indiferent de muzica ascultată la noi în casă, îmi aduc bine aminte de blugii evazaţi pe care îi purta, în special în anotimpurile romantice – toamna şi iarna. Blugul evazat, asociat perioadei flower-power, are o mare calitate – respectă femeia, domnule! O venerează, îi celebrează formele, prin talia lui înaltă, prin modul în care se mulează pe coapse. Sigur, există voci care spun că nu oricine poate purta blugi evazaţi. Aiurea, mama nu a fost niciodată o femeie înaltă sau exagerat de slabă. Şi, cu toate acestea, n-am cum să uit cele cîteva perechi de blugi pe care le primise de la sora lui tata, plecată prin ’74 în Franţa.

Sigur, chiar dacă în istoria mea personală nu şi-au făcut loc blugii care o făceau celebră pe Françoise Hardy în anii ’60, am crescut alături de blugii evazaţi ai mamei mele, purtaţi cu bluze din pînză topită, cu saboţi din lemn, cu toc foarte înalt, sau cu trenciuri matlasate, strînse pe talie.

Blugii aceştia m-au şi trădat, într-un fel. Pentru că mi-au distorsionat imaginea despre comunism – în epocă, aveam impresia că toate femeile sînt fericite, împlinite, libere, că spaţiul în care trăiesc e unul aproape perfect. Nu ştiam, atunci, că mama a avut grijă de asta, că, practic, a făcut magie, pentru a mă apăra pe mine. Habar n-aveam că modul ei de a purta blugi evazaţi nu avea legătură cu ce se întîmpla în jur, ci doar cu felul ei discret şi cald de a fi.

Perioada hip-hop. Un hip-hop timpuriu şi alternativ, avîndu-l în vedere pe Cezărică, soţul uneia dintre surorile bunicii mele, care purta cei mai cool blugi pe care i-am văzut vreodată. Cezărică locuia într-o casă care a fost demolată, în apropiere de Uranus, şi avea un talent incredibil – repara maşini. Am şi acum în nări mirosul de salată de vinete şi cafea la ibric care umplea curtea lor în timpul verii. Şi mi-l aduc aminte pe Cezărică apărînd, din cînd în cînd, de sub corpul greoi al vreunei maşini parcate sub teiul din curte. Îşi aprindea o ţigară, mustăcea, îşi trecea mîinile peste blugi, le ştergea de unsoare şi mă mîngîia pe cap. Sigur, nu era nimic glamour în toată treaba asta. Cezărică nu purta blugii ca mama, cu graţie. Dar era ceva atît de adevărat în felul lui de a fi, stîngaci, de urs, era ceva atît de sincer în perechea aia uzată, ruptă, largă, de blugi Wrangler, pe care nici măcar nu ştiu de unde îi avea, încît aş fi de-a dreptul neserios dacă nu l-aş nominaliza pe Cezărică la categoria „unchiul cu cei mai cool blugi din lume“.

Perioada grunge. Da, ştiu că majoritatea se gîndesc la Kurt Cobain. Dar eu mă gîndesc la Bianca, o fostă colegă de liceu, ajunsă la noi în clasă prin transfer. Bianca era ceea se cheamă o golancă adevărată. Repeta clasa a X-a pentru a treia oară, fuma ca un turc, obişnuia să bea vodcă, pe care o purta mereu după ea, într-un recipient plat, argintiu, pitit în bocancii ei Dr. Martens şi avea un simţ estetic incredibil. La Bianca am văzut prima pereche de blugi purtaţi într-o manieră grunge – negri, strîmţi & extrem de rupţi. Făcea nişte asocieri über-fashion pentru acea perioadă şi nişte mix-uri vestimentare teribile: berete tip Gavroche, pulovere cu trei numere mai mari, pe care le purta fie cu fuste negre, pînă în pămînt, fie cu blugii despre care vă povesteam, avea cele mai frumoase inele din argint pe care le văzusem eu pînă atunci, părul extrem de lung, drept şi blond, pistrui şi atitudine.

Perioada glam. Oh, odiseea glam e strîns legată de Jeni, fosta iubită a unui bun prieten, probabil primul fashion-icon local al perioadei postcomuniste. La Jeni am întîlnit fler, asumare şi acel simţ estetic nativ, cultivat pe stradă, atît de important cînd vine vorba despre modă şi mode. Jeni a fost prima femeie din Bucureşti pe care am văzut-o purtînd blugi Levi’s bărbăteşti, care aproape cădeau de pe ea, cu o pereche de pantofi stiletto turcoaz, cu un toc atît de înalt şi de subţire, încît ameţeai uitîndu-te la el. Tot Jeni arunca în scenă, încă de atunci, jachete de trening, rochii retro cumpărate din second-hand-uri sau tot felul de minişorturi flauşate, pe care reuşea să le transforme în obiecte ale dorinţei. A fost, fără doar şi poate, o hipsteriţă avant la lettre, una care a reuşit să împrumute blugului acea tuşă fatală, incredibilă, de glamour absolut.

Maurice Munteanu este fashion editor la revista ELLE.

Foto: Vlad Eftenie

Mai multe