Blocul nu e chiar așa cum l-am pus în carte

M-am trezit în Cluj și o să adorm în București, după ce seara mi-am petrecut-o la o întîlnire cu mai mulți liceeni cărora le-am vorbit despre orașul meu, deopotrivă real și ficțional. Am ales să pornim călătoria noastră din Piața Lahovari, care a devenit în ultimii cincisprezece ani punctul zero al spațiului meu. Prima amintire despre acest loc o am din facultate, cînd i-am făcut o vizită, împreună cu mai mulți colegi și cu profesorul nostru, lui Mircea Nedelciu, în blocul rotund în care locuia. Intrasem în puține case de scriitori pînă atunci. Semiîntunericul acela gălbui, în care am stat la un ceai, încă îl mai păstrez ca pe o plantă prețioasă într-un ierbar. Forfota de pe stradă doar o ghiceam, dar mi se părea că am ajuns în intimitatea unui loc de pe hartă prin care mai trecusem și altădată, dar nu-l remarcasem.  

Întîmplarea a făcut să locuiesc apoi în această zonă a Capitalei și lumea mea să graviteze între Bulevardul Magheru și Grădina Icoanei. În fiecare zi fac nenumărate drumuri în acest perimetru, care mi-a devenit întîi extrem de familiar, apoi foarte drag. Știu fiecare imobil și îi recunosc pe oameni, mă salut cu vînzătorii de la magazine și cu chelnerii de la cîrciuma de peste drum. Și, la un moment dat, am simțit că locul în care stau a devenit acasă. Dacă plec mai mult, mi se face dor de buclata stradă Cristofor Columb, de foișorul din Parcul Ioanid și de cum cade lumina pe Dumbrava Roșie.

Cîteodată îmi fac drum la piață, doar ca să revăd Piața Spaniei și ghiveciul imens de flori de la una dintre ferestre. Cresc acolo într-o dezordine atît de firească, încît e posibil să nici nu le observi dacă nu ești foarte atent. Tufa de trandafiri albi, cît gardul înalt al unei case de aici, mă face să-mi înfrîng cu greu dorința de a rupe măcar un fir. Cîinele blănos care nu mă latră niciodată, dintr-o altă curte, dă din coadă ca și cînd m-ar fi așteptat îndelung să vin să-l mîngîi printre ochiurile plasei cu care e împrejmuită curtea lui. Scara pe care m-a fotografiat un băiat, cu soarele intrîndu-mi în ochi, e și ea la locul ei, nemișcată.

La început, cînd am ajuns în mica Piață Gemeni, am intrat în magazinul de brînză al macedonenilor. Telemeaua cu chimen strălucea în galantare și oamenii, cu șorțurile lor impunătoare, mă îmbiau să gust marfa și mereu cumpăram mai multe lucruri decît îmi propusesem. Cînd au apărut „sibienii“, au început să piardă clienți și știu că apreciau fidelitatea noastră. Într-o zi, au închis, și de atunci n-a mai venit nimeni în locul lor. Micul magazin a rămas gol și trist.

Cele mai multe flori le are doamna Maria, ea îmi pregătește de ani întregi mereu cîte un buchet colorat, cu care să plec acasă. Sînt sigură că nici nu-mi cere același preț ca celorlalți clienți. Roșii cumpăr de la domna Flori, ea le lustruiește ca pe niște ouă pe care le pregătește de Paște. Domnul serios cu taraba de mere și de fructe uscate, în timp ce îmi cîntărește marfa, îmi face și un mic inventar al calităților lor pentru sănătate.

De un timp, mă opresc mereu la „zîna“ murăturilor și a conservelor. Castraveciorii ei sînt impecabili, iar dulceața de ardei ar putea îmblînzi și un căpcăun. M‑a convins să încerc și un borcan cu zacuscă, vorbea atît de frumos despre cum o face, că n-am rezistat, și bine am făcut, nu mai e nevoie să-i duc dorul celei de acasă.

Locuiesc și scriu în acest cartier al Bucureștiului. Ficțiunea se contaminează de realitatea lucrurilor pe care le văd și le trăiesc zi de zi. Clădirile pe lîngă care trec au intrat în poveștile mele. S-au transformat și au căpătat fețe și vieți noi. Din păcate, unele nu mai există decît în memoria mea afectivă.

Bucureștiul e orașul meu adoptiv de mai bine de o jumătate de viață. Un amic m-a întrebat la un moment dat dacă blocul cu patru etaje din Pereți subțiri există cu adevărat. I‑am răspuns că da, firește. Doar să nu se aștepte să fie exact așa cum l-am pus eu în carte. Cehov spunea: „Viața nu trebuie arătată așa cum este, ci așa cum o vezi în vis“. Și avea mare dreptate. La fel se întîmplă și cu spațiile care ne sînt dragi și se mută, cu tot ce au ele mai fascinant, în cărțile noastre.

 Foto: Lucian Muntean