Blocat în propriul film

1 martie 2023   Tema săptămînii

Pentru mine, cinematografia este un univers inimaginabil de vast și imprevizibil, cu o libertate aproape înspăimîntătoare. Mă întreb periodic ce am de spus eu, ce vreau să spun sau să transmit. A scrie și a regiza un film creează un fel de dependență, îți acaparează mintea și sufletul, îl vrei din ce în ce mai mult, din ce în ce mai bun. Prins în vîrtejul propriilor căutări și introspecție, nu aveam cum să intuiesc ce rol voi juca în viața unui om care, la rîndul lui, va juca un rol important în viața mea. Din dorința de a realiza un film documentar profund ancorat în realitate, eram indecis ce subiect să aleg pentru realizarea scurtmetrajului pe care trebuia să îl fac pentru facultate. L-am întîlnit însă pe Andrei. Știam doar că era regizor, avea 71 de ani și nu mai avea o casă. La prima vedere, semăna  cu bunicul meu, cu părul alb, crescut aleatoriu, și un zîmbet cald. Am discutat puțin despre documentar, urmînd să ne  întîlnim și să stăm la povești. Ale lui, nu ale mele. În mînă avea un telefon vechi pe care nu știa să îl folosească, dar m-a rugat să îi salvez numărul meu. Deschid telefonul și constat că nu era nici un contact salvat. Numărul meu a devenit singurul din agendă. Și nu mă putea suna pentru că nu avea credit. Ajung acasă și deschid calculatorul, scriind Andrei Cătălin Băleanu. Citesc că a regizat două filme de lungmetraj, a fost un student talentat al facultății de film din București, existau chiar recenzii la filmele lui din studenție. Domnul Andrei, așa cum îmi place să îi spun, era considerat un talent al cinematografiei românești, coleg de generație cu nume consacrate de regizori români. Deja aveam prea multe întrebări la care trebuia să găsesc răspuns. 

Ne-am revăzut în locul în care stătea provizoriu. M-a privit cu aceeași căldură și entuziasm. O cameră curată cu un pat vechi, un album de la o licitație de artă din 2010 pe care îl găsise aruncat la gunoi, niște borcane în care își făcea -ness. Un om într-un loc impersonal și gol, dar plin de suflet și de cunoaștere, cu care analizez filmele lui Krzysztof Kieslowski, regizorul meu preferat. Vede filme în fiecare seară la televizor și pe un DVD-player împrumutat. Îl privesc cînd îmi povestește despre filmele pe care le-a făcut, despre cum a pierdut casa fiind înșelat de un om în care a avut încredere. Cînd vorbește despre fosta lui soție și despre băiatul lui îi tremură vocea. Încă nu înțeleg de ce, de peste 40 de ani, nu a mai făcut film și cum a ajuns în situația asta. Primul gînd după ce am plecat a fost să mă opresc la primul magazin ca să îi încarc cartela pentru a mă putea suna.

Am filmat cu Andrei un documentar despre el ca om și ca regizor. Îmi amintesc și acum, cu drag, momentul cînd ne-a prezentat, cu mîndrie, celor cu care locuia în casă ca fiind echipa lui de filmare. Toate lucrurile grele prin care a trecut nu l-au înrăit și nu i-au schimbat percepția despre viață; este un om care iubește animalele, care ia cărțile aruncate ca să le citească, se plimbă în fiecare noapte pe străzi pentru a vedea lumea de la distanță, care primește ajutorul atunci cînd străinii i-l oferă. Am realizat filmările pentru documentar pe parcursul a două luni, timp în care m-am întîlnit cu Andrei de mai multe ori. La fiecare întîlnire descopeream ceva nou despre el, fiecare discuție sau interviu pe care îl filmam parcă mă făceau și mai curios, mă determinau să vreau mai mult să descopăr povestea lui, să-i simt trăirile. Pe Andrei trebuie să îl cunoști, să îl vezi, să îi înțelegi umorul subtil și modul în care face haz de necaz. Oricît de mult aș scrie, nu aș reuși să îi dezvălui personalitatea. 

Aflasem foarte multe lucruri și aveam nevoie să clarific anumite aspecte din viața regizorului de la oamenii care l-au cunoscut. Discutînd cu colegii lui, am început să îi scormonesc viața, cu gingășie și atenție. Realizarea filmului m-a condus în lumea celor care au fost sau mai sînt încă apropiați de Andrei, o lume a cinematografiei sau a celor care au scris istoria adevărată a cinematografiei ro-mâ-nești. Pentru colegii lui cu care am vorbit, Andrei a rămas un copil „mare“ de care au grijă, chiar dacă nu au avut puterea de a-i schimba destinul. Cu siguranță i l-au influențat în bine pentru că datorită lor, în primul rînd, Andrei are un loc în care să își așeze capul obosit de gînduri, de dezamăgiri, regrete și multe amintiri. Fără ajutorul lor, nu aș fi putut spune povestea acestui om special pe care vă invit la lansarea filmului să o vedeți. Sînt lucruri inedite pe care le-am aflat în aceastăa călătorie alături de Andrei. De exemplu, vizionarea filmului lui studențesc Zidul, găsit în arhiva facultății și ale cărui subiect și regie prevestesc parcă destinul realizatorului. Sau faptul că în Apa ca un bivol negru, așa cum însuși regizorul o spune, Andrei a avut inițiativa de a arăta suferința oamenilor afectați de inundații, deși acest lucru s-a uitat undeva, în timp. De la colegii lui am aflat că la vizionarea filmului la Cinematecă, în urmă cu cîțiva ani, Andrei Cătălin Băleanu stătea la intrare, întrebînd dacă poate intra și el. Întîmplările, poveștile și gîndurile lui Andrei și ale celor care l-au cunoscut vor rămîne în acest documentar. Am urmat firul poveștii, dar sînt sigur că nimeni nu poate ști cu exactitate ce s-a întîmplat; poate că au fost cumulate o multitudine de motive și conjuncturi pentru care Andrei Cătălin Băleanu a ajuns în această situație. În afară de Andrei, nimeni nu poate simți ce a trăit el pentru că, indiferent cît de empatici am fi și cît de multe am cunoaște, nu am trăit noi viața lui. Andrei este descris ca un om care nu a cerșit și nu s-a umilit niciodată. Am fost martorul poveștilor din trecut, al propriilor lui amintiri și al momentelor în care prietenii își aduc aminte de el, dar și al regretelor că Andrei s-a pierdut cîndva, în tăcere, fără a avea o mînă care să îl tragă înapoi de pe marginea prăpastiei în care se afunda. Din care nu s-a putut salva pe el însuși și de provocările la care a fost supus: pierderea părinților, a soției și a copilului de care îi este dor, a meseriei pe care încă o iubește, a locului unde locuia.

În timpul filmărilor am vorbit mult cu Andrei și despre documentarul pe care îl realizam. Aveam un barem de timp stabilit de facultate, de maximum 30 de minute. Cînd Andrei m-a întrebat dacă viața lui se poate rezuma la o jumătate de oră, am știut că nu mă voi opri la scurtmetraj. Intrasem deja în povestea și în viața lui, am vrut să fiu un om care să rămîn și să îl ajut în felul meu. Nu am vrut să fiu ca acei oameni despre care îmi povestea, care s-au folosit de el și apoi l-au abandonat. Am vrut să rămînă imortalizat în acest prim lungmetraj pe care l-am produs pentru Andrei, pentru mine, pentru spectatorii care îl vor urmări, pentru generațiile care vor veni după Andrei sau după mine. Întîlnirea dintre noi, practic a două generații diferite, este un moment care mi-a influențat viziunea despre film, despre oameni, despre viitor. Aș fi vrut să o cunosc și pe fosta lui soție și am încercat, fără a fi invaziv, pentru a nu deschide răni și așa dureroase. Pentru Andrei a reprezentat „triumful vieții lui“. E piesa de puzzle care îmi lipsește pentru completarea schiței pe care am încercat cît mai obiectiv să o realizez, pentru că doar viața reală a lui Andrei Cătălin Băleanu este tabloul adevărat. 

Mi-am numit documentarul Blocat în propriul film. Și eu, și Andrei sîntem blocați în propriul film, doar momentele sînt diferite: început și sfîrșit. În orice film, începutul și sfîrșitul contează. În-tîlnirea cu el m-a determinat să am întrebări retorice despre el, despre mine, despre planurile de viitor, despre societatea în care trăim, care e limita dintre reușită și eșec. Povestea lui ar putea fi povestea oricărui om care, din nenumărate motive, a ajuns pe stradă la limita subzistenței, fără o sursă de venit, chiar dacă viața nu l-a pregătit pentru această situație; ar putea fi povestea părinților, a bunicilor noștri dacă i-am abandona. Poate fi povestea oricărui tînăr la început de drum sau a oricărui artist care arde în interiorul lui pentru fiecare creație, care se consumă, măcinat de temerile lui, punînd arta mai presus de viață, într-o societate de consum.

După filmări, a trecut o perioadă în care nu am vorbit cu Andrei, presat de deadline-uri și de scrierea următorului film de ficțiune. În acest timp, am participat cu scurtmetrajul la Astra Film Festival și l-am înscris la Festivalul de film studențesc CineMAiubit, unde a cîștigat trei premii. La înmînarea premiilor, primul meu gînd a fost către Andrei Cătălin Băleanu, căruia am vrut să îi mulțumesc că m-a ales pe mine să îi împărtășesc povestea. M-am bucurat că am putut să expun documentarul cu Andrei pentru a-l vedea cît mai mulți spectatori. Cumva, știu că și pe regizorul din el îl ajută și le reamintește celor care nu mai știau de el că Andrei există. Și chiar dacă nu o spune și nu o cere, Andrei Cătălin Băleanu are nevoie să știe că nu a fost abandonat și uitat. L-am întîlnit din nou, de data asta într-un loc nou, dar mai mulțumit de condițiile de acolo. I se stricase centrala la început de iarnă, dar am reușit să o repar. Era fericit că am trecut să îl văd și am stat din nou la povești despre filme. 

Mi-am promis că o să am grijă de Andrei și am rămas singurul contact salvat în telefonul lui; cred că numerele de telefon ale colegilor lui le formează din memorie. Încă nu a început să scrie la cartea despre viața lui, dar ca un veritabil regizor de film iese din nou pe ecranul cinematografic, în cel mai original mod în care putea s-o facă: regizînd și jucînd, alături de mine, ultimul lui film. Îmi doresc să nu fie cel din urmă pentru că mi-aș dori ca în viitor să lucrăm împreună și la un film de ficțiune în care spațiul și timpul, care separă generațiile de regizori formați de școala românească de film, să dispară.

Alexandru Ioan Oiță este student la UNATC.

Mai multe