Blocaje melancolice
Mă bucur că acest tip de dezbatere continuă şi se stabilizează şi că mereu sînt aduşi laolaltă oameni care se întîlnesc rar. Şi anume, oameni din spaţiul culturii şi al ştiinţelor umaniste, în general, şi oameni din spaţiul antreprenorial. Sper că la un moment dat ei vor veni laolaltă nu pentru că sînt convocaţi, ci pentru că apar impulsuri de cooperare mai mult sau mai puţin iraţionale. Noi stăm prost deocamdată cu dialogul între oamenii de acţiune, de afaceri, şi oamenii contemplativităţii. Tema dezbaterii de azi loveşte în centrul acestei crize: investiţia privată în educaţie şi cultură. Este o criză pentru că într-o ţară ca România, cu experienţa ei istorică de pînă acum, nici investitorii privaţi nu au reflexul de a investi în teritorii marginale - cum sînt, uneori, socotite teritoriile legate de educaţie şi cultură -, dar nici oamenii din educaţie şi din cultură nu ştiu să ceară. Unii nu au învăţat încă să dea, unii nu au învăţat încă să ceară. Şi din această simetrică inapetenţă rezultă tot felul de situaţiuni precare. Aş fi încîntat dacă în urma unei dezbateri ca aceasta de acum se vor găsi căi pentru depăşirea acestui blocaj. Vreau să atrag atenţia asupra unui lucru legat de faptul că, de curînd, România a intrat în Uniunea Europeană. Pentru instituţiile de cercetare şi de cultură care au beneficiat pînă acum de sprijin al unor state din Vest, această mare reuşită e o mare catastrofă. Şi nu numai în România, ci în toate ţările din fostul lagăr socialist care au reuşit să intre în Europa. Ştiu că sună prost cînd spui asta, dar adevărul este că gîndirea de stat, chiar şi în Vest, este o gîndire care are stereotipiile ei. S-a stabilit că pînă pe 31 decembrie 2006, România, românii, instituţiile culturale şi de cercetare româneşti aveau nevoie de finanţare. Dar de la 1 ianuarie 2007, întrucît am intrat în Uniunea Europeană, nevoile noastre sînt suspendate. Dintr-o dată, în noptea de revelion, sîntem suspectaţi a fi încasat toate beneficiile necesare ca să supravieţuim de acum încolo pe cont propriu. Noi facem eforturi, şi am început să găsim un oarecare ecou, să explicăm unora dintre statele care foarte generos ne-au sprijinit pînă acum, că lucrurile nu se petrec aşa în viaţa reală. ën viaţa reală nu devii peste noapte competitiv financiar şi, prin urmare, a întrerupe brusc un sprijin de acest tip e o aventură. Consecinţele s-au văzut deja în unele cazuri. Colegiul Noua Europă are o instituţie soră, la Budapesta, Collegium Budapest, care a primit o finanţare generoasă din partea Ministerului Cercetării din Germania, pînă în clipa în care Ungaria a intrat în Uniunea Europeană. De pe o zi pe alta această finanţare a fost suspendată. Atunci, ce putem noi să facem? Ne adresăm statului român. Problema este că statul român are mii de priorităţi, are relativ puţini bani, ca să nu mai spun că noi nu ştim exact cine este statul român. Statul român este o instituţie cu o dinamică internă atît de spectaculoasă, cu un Guvern atît de dinamic, cu o Preşedinţie atît de viguroasă, încît schimbările sînt cotidiene şi perspectivele - nule. Noi nu ştim cu cine să negociem o eventuală finanţare. Ne rămîn investitorii privaţi. Din străinătate sau din România. Şi aici avem un alt tip de probleme. Există în România trei mari categorii de investitori privaţi. Unii care sînt cumsecade, sînt onorabili, dar nu au destui bani, unii care au bani, sînt semionorabili, dar nu dau decît pentru ce le place lor, şi unii care au mulţi bani, ar putea da pentru orice, dar nu sînt onorabili. ën aceste condiţii, noi nu ştim cui să ne adresăm sau, dacă vrem să ne adresăm unuia sau altuia din cei cu bani, dar mai puţin onorabili, riscăm să intrăm într-o relaţie de servitute care nu convine nici unuia dintre noi. Aşa că sîntem într-o situaţie destul de precară, şi am fost aduşi în situaţia ca tocmai noi, oamenii din ştiinţele umaniste, care vorbim despre Europa de dimineaţa pînă seara, să fim melancolici pentru marea victorie pe care am repurtat-o la 1 ianuarie. Toate marile noastre victorii, în această parte a lumii, au un cearcăn de melancolie.