Blatişti, cozi şi găleţi cu bere
Călătoriile din vara anului 1989 au început cu o lună înaintea vacanţei de vară. Student la geologie fiind, am plecat, după sesiunea de vară, la jumătatea lunii iunie, în practică. Împreună cu colegii de an am avut baza la Petroşani, dar fiecare zi a însemnat cîte un drum. Din Hunedoara, de la Călan şi Cinciş pînă în Gorj, la Peştera Muierii şi podul de la Ponoare din Mehedinţi, din Vîlcan pînă în Parîng, am văzut cam tot ce era de interes din punct de vedere geologic. Dacă drumurile noastre erau fascinante, iar colegii de an – cei mai buni prieteni, condiţiile erau cele specifice perioadei. Cazarea într-un cămin de liceu (de minerit) unde apa nu curgea decît o oră pe zi ne-a solicitat inventivitatea şi atenţia pentru găsirea unor condiţii mai bune de spălat. Cum ne întorceam de pe teren după ce „ora oficială a apei“ trecuse, în primele două săptămîni am descoperit presiunea furtunului de pompieri, la care făceam cu toţii coadă în curtea căminului. Cînd administraţia căminului ne-a descoperit inovaţia şi ne-a lăsat fără apă la hidrant, ultima parte a practicii mergeam să ne spălăm în singurul loc în care era o pompă de apă care funcţiona permanent, şi anume în cimitirul învecinat. Dar călătoriile şi păţaniile fiecărei zile erau mult prea importante ca acesta să conteze prea mult. Mîncarea era şi ea pe ultimul plan. Cantina liceului, chiar dacă avea condiţii mai mult decît modeste, ne asigura suficiente calorii cît să supravieţuim (inclusiv prin legendarul salam cu puncte mov) şi, la 20 de ani, partea asta chiar ne interesa cel mai puţin. În amintire au rămas drumurile făcute şi trăsnăile, de la luatul telescaunului „din mers“, la coborîtul din Parîng împreună cu Paul, un coleg, pe ploaie cu fulgere, la altele pe care le voi lăsa scrise după ce nu voi mai fi. După o lună de practică, îngrămădiţi pe coridorul ultimului vagon, ne întorceam către Bucureşti, pregătiţi de vacanţa care abia acum avea să înceapă.
Iar primul drum al vacanţei avea să ţină tot de geologie. Am plecat împreună cu un asistent şi trei colegi către Argeş, într-un sat în care o echipă de la Institutul Geologic avea să ne primească şi să ne ia pe teren pentru o săptămînă, ca să învăţăm cum se face prospectarea pentru aur şi minerale grele. Acest drum avea să aibă un rol hotărîtor în cariera mea. Acea săptămînă a fost cea în care am simţit „ce vreau să mă fac cînd voi fi mare“. Costin şi Istvan, geologii care ne-au primit, ambii plecaţi prea devreme dintre noi, urmau să devină colegii mei de serviciu, iar dl Costel Gaiţă primul meu şef de echipă. Acolo am înţeles, cînd am văzut prima paietă de aur, că „demonul aurului“ nu e o vorbă goală. Chiar dacă ar mai fi trebuit să găsesc alte peste o mie de paiete ca să strîng un gram, fracţiunea de secundă de dorinţă şi lăcomie pură, cînd am văzut aurul din natură, m-a făcut să înţeleg mai bine natura umană. Acolo am învăţat şi cum să supravieţuiesc în condiţiile în care pîinea era „pe cartelă“, doar pentru cei din sat, şi noi am ales calea dificilă, dar mai etică, de a nu cere oficial sprijinul autorităţilor, ci de a ne bucura pînă la urmă de omenia localnicilor. Tot acolo am descoperit rolul de bun la toate al celui mai tînăr din echipă – iar activitatea cea mai specială a fost alimentarea cu bere. Cum berea nu se găsea pe toate drumurile, atunci cînd „se băga“ la birtul din sat, stăteam la coadă şi căram apoi, către casă, circa un kilometru (după o coadă tot cam la fel de mare), cele două găleţi speciale pentru bere, abia umplute. Nu pot uita drumul cu găleţile pline, totdeauna alături de Istvan, cu care aveam o permanentă dispută între supremaţia Carpaţi fără filtru (eu) şi Amiral (el).
A urmat apoi vacanţa la mare. La sfîrşitul lunii iulie am plecat la Costineşti, ca blatist – însoţitor al prietenei mele, care avea bilet oficial de tabără. Am fost astfel „blatist de Costineşti“ în perioada de aur a acestei îndeletniciri, cînd controalele celor de la UASCR erau dese, dar mai puţin dure faţă de cele ale Miliţiei. Titularii taberei primeau la schimb, contra buletinului, pe toată durata taberei, o cartelă de masă care urma să aibă, pentru viitoarele zece zile, o valoare mai mare decît o viză rară în paşaport – în anii care aveau să urmeze. Am avut noroc, prietena mea a fost repartizată împreună cu o colegă a ei la o căsuţă de lemn de lîngă Ring, căsuţă pe care am împărţit-o evident în patru. Chiar dacă acele căsuţe erau minuscule, traiul acolo era de-a dreptul burghez, faţă de aglomeraţia din căsuţele de piatră, care aveau, oficial, cinci locuri, dar care găzduiau un număr impresionant de blatişti. Am găsit atunci pe faleză, noaptea, un grup de prieteni care dormeau cu schimbul – dar pe care oricum somnul îi interesa cel mai puţin. Atmosfera în Costineşti era specială. Iris şi Compact, în culmea gloriei, cîntau live în fiecare seară, lumea era prietenoasă, iar Serbările Mării, organizate de cei de la Divertis, erau zile în care mereu se întîmpla cîte ceva amuzant. Cohorta lui Silviu Petcu, zeul mării, dădea şi o mînă de ajutor blatiştilor care riscau să fie prinşi de controale. 1989 la Costineşti a fost însă şi un an al inovaţiilor culinare – în locul fripturilor (care pînă atunci se mai găseau, cu greu, la mare), Terasa Tineretului avea un înlocuitor din şuncă sintetică, iar locul cartofilor prăjiţi fusese luat de către faimoşii – atunci – creveţi vietnamezi Song Lo şi Benghe. Dar conta prea puţin... Zilele au trecut una după alta, legănate de mare şi de Radio Vacanţa Costineşti, cu muzica superb aleasă de Andrei Partoş. Nopţile erau şi ele pline de aventuri, de la cele normale vîrstei la cele specifice taberei – cînd veneau controalele în căutare de blatişti. Erau momentele în care se făceau cele mai lungi cozi la duşuri (era şi logic, nimeni nu avea cartela de masă la el/ea la duş – şi nimic nu era mai plăcut ca un duş noaptea). Am plecat de acolo după ce le-am mărturisit celor doi amici pe care mi-i făcusem la Comandamentul taberei că am fost blatist – şi după ce şi ei mi s-au destăinuit că sînt blatiştii celor din conducere.
Jumătatea lui august în a doua jumătate a anilor 1980 era ceea ce se numeşte azi „fereastră de oportunitate“. Pentru cei care locuiau lîngă stadionul pe care urma să se organizeze spectacolul aniversar, apropierea sărbătorii de 23 August însemna aducerea unor alimente pe care urma să le avem apoi doar în amintiri – sau să le revedem la cozile speciale pentru Ziua Republicii (30 Decembrie). Aşa că, alături de părinţi şi de gaşca de la bloc, am intrat în programul de coadă pentru orice s-ar fi găsit (cei care zic că era mai bine atunci, ori aveau un tratament special, ori regretă zilele cînd simţeai la propriu căldura umană a celor 20 de suflete îngrămădite pe fiecare metru pătrat în lupta pentru un kilogram de carne). Trecînd sezonul cozilor, a urmat tradiţionala mea vacanţă la Turnu Măgurele, la bunici (deja bunicul meu plecase dintre noi), alături de prietenii din copilărie, ajunşi şi ei acum la 20 de ani. Din nou, în serile în care se tăia curentul, am continuat să mergem cu bicicletele la marginea falezei Dunării, de unde se vedea, în Bulgaria, oraşul Nicopole, luminat feeric. Şi, evident, veşnica mea întrebare retorică – voi ieşi vreodată din ţară, măcar pînă în Bulgaria?
Începutul toamnei a mai însemnat un drum la poalele munţilor Iezer Păpuşa, la Voina. Am făcut tranziţia spre începerea şcolii prin perioada de două săptămîni de munci agricole... dar asta ar merita poate o temă separată.
Adrian Stănică este cercetător ştiinţific la Institutul Naţional pentru Geologie şi Geoecologie Marina – GeoEcoMar.