Blasfemia teoretică şi secularizată

La origine, blasfemia însemna luarea în derîdere a zeilor într-o comunicare formulată într-un limbaj mai degrabă concret, decît abstract. În raport cu artele ori cu limbajul cotidian, teoria este mai degrabă serioasă în faţa vieţii: ea nu rîde, nu plînge şi nu detestă, ea este contemplaţie netulburată şi netulburătoare. De aceea nici măcar ateismele, în măsura în care au fost teoretice, nu au fost considerate propriu-zis blasfemice, chiar dacă au fost pedepsite. Aparţinea discursului artelor - literaturii, în primul rînd - să-i ia în derîdere pe zei, pentru că numai ea deţine mijloacele discursive necesare pentru a-i ironiza: concretul şi deformarea. Tot astfel, blasfemia a însemnat iniţial, la greci mai ales, directa impietate faţă de zeităţi, faţă de sacralitate. Mai tîrziu, creştinismul a extins calificarea de blasfemice şi asupra formulărilor eretice. Iar Islamul a considerat blasfemice nu numai ironiile la adresa lui Allah, ci şi pe acelea adresate lui Mahomed, care este doar profetul zeului. Prin extensie, diferitele culturi seculare au considerat blasfemice luarea în derîdere a acelor semnificaţii considerate sacre, iar legislaţia modernă s-a modificat în consecinţă: dacă la vechii evrei blasfemia era pedepsită prin lapidare şi dacă statele creştine premoderne, identificîndu-se cu credinţa, au pedepsit-o adeseori cu moartea, după revoluţia franceză blasfemia a încetat să mai fie pedepsită legal în statele occidentale. Arta a putut rămîne însă blasfemică. Ereziile artistice - avangardele, începînd cu impresionismul - au părut blasfemice "religiei artei". Blasfemice au fost apoi anumite modalităţi literar-artistice de a trata sexualitatea, începînd cu Marchizul de Sade. Dar exigenţele, atît ale artei înseşi, cît şi ale societăţii faţă de artă, au devenit foarte permisive în aria culturilor occidentale. În ultima vreme, blasfemia a părut să devină apanajul conflictului civilizaţiilor, cum s-a întîmplat bunăoară cu Versetele satanice (în care caz autorul, deşi islamic, se autositua în cercul cultural occidental) mai demult, şi cu caricaturile anti-islamice mai recent. Am putea observa mai întîi că aceste valorizări blasfemice ale produselor din interiorul unei culturi de către o altă cultură, exterioară ariei, sînt datorate generalizării sau, mai precis, globalizării comunicării. Ea este totodată rezultatul comunicării între culturi unde dialectica sacrului şi profanului, aşa cum o formulează Eliade, funcţionează cu viteze diferite. Prin urmare, o cultură, cum este în general cea occidentală, ce pare să-şi fi pierdut simţul blasfemiei, e firesc să nu resimtă discursul ironic al artelor sau al mass-media asupra semnificaţiilor altor culturi, care sînt mai degrabă religii decît culturi. Dar, oare, să-şi fi pierdut cultura noastră simţul pentru orice fel de blasfemie? Să nu sacralizeze civilizaţia occidentală actuală chiar nimic? Pentru că în cultura "total dezvrăjită" a postmodernităţii în drum spre globalizare par, totuşi, să se facă simţite noi tabuuri. Sacralitatea lumii în care trăim pare să graviteze în jurul vieţii şi să idolatrizeze corpul, iar tabuurile noastre s-au modificat pe măsură. În acest context, blasfemia ia forma punerii în discuţie a dreptului la existenţă a cuiva, fie a unui individ (deficienţii de diferite categorii), fie a unor naţiuni sau a unor rase. Consecinţa este că nu se pot pune în discuţie - decît într-un singur sens discursiv - diferenţele de rasă, de naţionalitate şi chiar de gen: acela al contestării lor. Testul următor mi se pare edificator: nu am simţi noi ca pe o blasfemie negarea de către un musulman a Holocaustului? Unele ţări chiar pedepsesc legislativ o atare atitudine, aşa cum făceau mai demult statele creştine cu ironizarea şi desconsiderarea lui Dumnezeu. Locul blasfemiei religioase literar-artistice a fost luat în cultura noastră de o blasfemie teoretică şi secularizată!