Bîzocraţia salvează România?

28 februarie 2017   Tema săptămînii

În timpul verii trecute, ziarul Libération publica un articol în care Manuel Valls era acuzat de faptul că nu face nimic împotriva terorismului. Textul era scris de doi autori care nu cunoşteau mai nimic despre acest fenomen. Nu este neobişnuit a publica articole fără o documentare prealabilă, chiar şi în presa occidentală. Uneori, documentarea se face pentru un scop care nu mai este în nici un caz informarea cititorului – vezi cazul reportajului Sky News în România pe urmele falşilor traficanţi de arme. Nu întotdeauna vocile cele mai competente sînt chemate să discute în presa de orice natură evenimentele curente. Ceea ce a trezit uimirea în cazul articolului din Libération a fost că prim-ministrul a răspuns acestor critici, deşi era evident că nu aveau nici un temei. Realitatea virtuală creată de media începe să fie văzută ca o realitate de sine stătătoare de către oamenii politici. Într-o replică din Le Point la ceea ce s-a întîmplat şi la reacţia prim-ministrului, era pus în evidenţă un argument suplimentar pentru a dezbate acest incident: în aceeaşi perioadă, un grup de cercetători din mai multe institute franceze solicitau aceluiaşi prim-ministru accesul la datele deţinute de UCLAT – Unitatea de coordonare a luptei antiteroriste –, pentru a cunoaşte mai bine profilul persoanelor radicalizate, cu risc ridicat de comitere a actelor teroriste. La un asemenea demers, răspunsul nu a venit. În schimb, opinia eronată a doi jurnalişti a generat un răspuns prompt din partea prim-ministrului, dar nu de demontare a interpretărilor incorecte din acel articol, ci ca un fel de legitimare a demersului.

Tot în aceeaşi perioadă, presa franceză semnala faptul că Frank Underwood, eroul din House of Cards, l-a interpelat pe acelaşi Valls pe Twitter. Surpriza a fost că acesta a primit imediat un răspuns. Desigur, Underwood interpretează în film rolul de preşedinte al Statelor Unite, dar nu şi în viaţa reală. Este simptomul unei reacţii care tinde să se generalizeze a politicienilor, mai atenţi la ceea ce se scrie în media sau pe reţelele sociale decît la problemele reale din societate.

Am avut şi noi exemple de politicieni care răspund pe Facebook în timp ce ar fi trebuit să se afle în Parlament, să redacteze un proiect de lege, ori să se în-tîlnească cu alegătorii. Problema merită dezvoltată, dar ceea ce ne preocupă este de ce media promovează istoriile false, incompetenţa, interpetările absurde. Este ceea ce, în Franţa, sociologul Gérald Bronner numeşte „bîzocraţie“. De la un simplu bîz, un zgomot de fond, un zvon care nici măcar nu este formulat în detaliu, se porneşte o suită de comentarii fără nici o legătură cu realitatea. Bîzofagii pretind că sînt jurnalişti, apoi se transformă în „analişti politici“ şi devin în cele din urmă „formatori de opinie“. Adevăraţii jurnalişti, de fapt, nu au ce căuta în spaţiul public, devin intruşi. Iar experţii devin interesanţi doar în măsura în care legitimează bîzul, deoarece nu trebuie livrată publicului cunoaştere şi interpretare a informaţiilor relevante, ci o sumă de bîzuri, prezentate a fi adevăruri. Inventatorul acestui gen de prezenţă în media, Ion Cristoiu, a desăvîrşit bîzofagita cronică: articolele sale sînt episoade dintr-o saga fără început şi fără sfîrşit, în care speculaţia este ridicată la rang de informaţie, iar informaţia lipseşte intenţionat. Publicul este fascinat de poveşti, iar estomparea graniţelor între real şi virtual contribuie la propagarea unor naraţiuni. Complexitatea geopolitică a lumii în care ne găsim cu greu poate fi transpusă într-o poveste accesibilă. Este mult mai uşor să joci Pokemon Go, construind o realitate paralelă, decît să încerci înţelegerea unor corelaţii între evenimente. Într-un dialog recent între Rareş Bogdan şi Vladimir Socor – unde altundeva decît la una dintre cutiuţele cu poveşti fermecate numite televiziuni? –, era fascinant să urmăreşti cum moderatorul-analist devenea din ce în ce mai plictisit şi lipsit de interes pe măsură ce reputatul analist american de origine română descria complexitatea relaţiilor dintre Federaţia Rusă şi SUA şi explica de ce o nouă Yaltă, ca moment al cărui început şi sfîrşit sînt marcate clar temporal, nu mai este posibilă. Probabil că, dacă ar fi declarat că exact în acest moment Trump şi Putin se întîlnesc la Yalta pentru a decide destinul României, ar fi devenit brusc interesant, ar fi crescut subit rating-ul. Am văzut cum o presupusă întîlnire Trump-Putin la Budapesta – comentată în media ca şi cum ar fi fost iminentă ori chiar ar fi avut loc – a fost considerată atît de reală, încît Academia Română a dat şi o reacţie oficială la ceva care nu s-a în-tîmplat. Atunci cînd s-a decis capitala Sloveniei ca loc de în-tîlnire oficială, media a abandonat brusc subiectul: slovenii nu au cum să dorească Ardealul.

Soluţia pentru a introduce un plus de profesionalism în analiza publică a mediului politic intern şi extern nu este deloc simplă. Nu poţi înlocui o naraţiune decît cu o altă naraţiune. Sîntem, de fapt, condamnaţi ca vocile din media să se întrepătrundă cu cele ale experţilor. Într-un interviu publicat postum în Espresso, Umberto Eco descria diferenţa dintre SUA şi Europa în materie de expertiză în spaţiul public. În SUA, mediul academic este cumva izolat de societate, în sensul că rar apar în presa cotidiană sau la televiziuni profesori universitari care să exprime un punct de vedere pe marginea evenimentelor curente, datorită separării dintre campus şi restul societăţii. În Europa, situaţia este exact inversă: universităţile se află în mijlocul oraşului, universitarii pot fi chemaţi oricînd la televiziuni, iar articolele scrise în media sînt ridicate la rangul de realizări academice. Mediul universitar şi cel jurnalistic sînt astfel cumva condamnate – în România, dar şi în Franţa – nu numai să convieţuiască într-o bîzocraţie, dar şi să contribuie la dezvoltarea ei. 

Radu Carp este prof. univ. la facultatea de Științe Politice, Universitatea București. Printre altele, a publicat volumul Religie, politică și statul de drept. Secvențele unei acomodări (Humanitas, 2013).

Mai multe