Biserica Ortodoxă Română şi dilemele angajamentului politic: anii '30

Orice încercare de a aborda subiectul angajamentului politic al Bisericii Ortodoxe Române în anii '30 riscă să se transforme rapid în polemică. Prezenţa pregnantă a Gărzii de Fier în peisajul politic al vremii, "contaminarea" memorială ce s-a produs din cauza supraproducţiei de studii dedicate vieţii intelectuale din acei ani, precum şi dificultatea găsirii unei căi de mijloc în abordare (este mult mai uşor să condamni Biserica decît să încerci să înţelegi cauzele profunde ale angajamentului său) au dus la această stare de lucruri. În rîndurile ce urmează, vom încerca să prezentăm o parte din "cheile" ce stau la baza înţelegerii comportamenului politic al Bisericii din anii '30 şi a consecinţelor acestuia asupra evoluţiei şi percepţiei Ortodoxiei româneşti. În primul rînd, este vorba de relaţia Biserica Ortodoxă-Stat. Inutil de menţionat faptul că de-a lungul vremii s-a acumulat o imensă literatură dedicată acestui subiect. Abundenţă ce poate fi văzută şi ca o veritabilă capcană, datorită numeroaselor interpretări, adeseori contradictorii, ale acestui dificil binom. Explicaţiile lui Serghei Bulgakov din cartea sa Ortodoxia ni s-au părut însă extrem de relevante. Dacă Statul şi suveranul probează prin fapte că sînt "buni creştini", Biserica se poate "apropia" de ei şi revărsa asupra lor "binecuvîntarea sa divină". Puterea temporală este percepută ca o reprezentare a voinţei divine, alegerea conducătorului înscriindu-se într-o logică extra-mundană. Atent la nuanţe, Bulgakov mai spune că acţiunea de contestare a puterii temporale de către cea spirituală, precum şi "supremaţia" uneia faţă de cealaltă nu se pot concepe teologic şi canonic. În practică însă, s-a găsit mereu o cale de acces a preoţilor la acţiunea politică individuală. Cînd a fost vorba să se "aleagă conducătorul" - după cum spune Bulgakov - opţiunea personală a preotului s-a găsit adesea în contradicţie cu a Sfîntului Sinod şi a "strategiilor" acestuia de a da un răspuns articulat în relaţia cu puterea din epocă. De altfel, subiectul implicării/neimplicării clerului în politică revine cu regularitate în dezbaterea publică de-a lungul întregii perioade interbelice, consecinţă directă a ambiguităţii intrinsece a raporturilor între Biserică şi Stat, dar şi a importanţei reale pe care o avea Biserica în societatea anilor '30. În fine, adeziunea unui preot la un partid politic constituie un gest individual sau implică ansamblul Bisericii Ortodoxe? Întrebare dificilă, la care Bulgakov furnizează o parte din răspuns: "nu există legătură imuabilă între Ortodoxie şi un sistem de guvernare; ortodocşii pot avea diverse opinii şi diverse simpatii politice, în funcţie de conştiinţa cetăţenească şi inteligenţa acestora". Ce-i drept, teologul rus face referinţă la marea masă a credincioşilor şi nu în mod special la cler. Interpretările "sociologice" ale angajamentului politic al preoţilor sînt adesea absente din studiile importante dedicate perioadei interbelice. Statutul de preot ortodox, contrar propagandei oficiale, nu a fost niciodată suficient de "valorizant" pe plan social, mai ales în regiunile sărace ale României Mari. Mediul în continuă schimbare din acea perioadă şi modernizarea tardivă au impus adaptarea preoţilor la noile condiţii. Politica constituia singurul mijloc de ascensiune socială la dispoziţia lor, cu atît mai mult cu cît "ei (preoţii) puteau influenţa decisiv masa aceasta amorfă, ţăranii chemaţi să voteze neavînd nici cea mai mică educaţie politică", după cum scrie fără menajamente Petre Pandrea în Jurnalul său. Orientarea politică a partidului conta mai puţin (mulţi preoţi de ţară făcînd politică liberală, de exemplu), avantajele ce puteau fi obţinute fiind mult mai importante. La un alt nivel, după război seminariile teologice se înmulţiseră considerabil, astfel încît "numărul absolvenţilor gata de preoţie a crescut peste numărul necesar pentru parohiile vacante. Cînd au ajuns la terminarea studiilor, locurile erau deja ocupate şi apărate, astfel încît unii aveau prea mult, iar alţii nimic. Cei care au parohii impun celorlalţi mucenicia (s.n.). Situaţia este absolut nedreaptă şi imorală" se scria într-un articol publicat în revista "bisericească şi didactică" Viitorul din Iaşi, în 1932. Articolele de acest gen sînt foarte numeroase în peisajul jurnalistic al anilor '30, fiind extrem de prizate de un public format din tineri preoţi care absolviseră, uneori cu imense sacrificii materiale, un seminar sau o facultate de teologie, găsindu-se în "şomaj preoţesc", o altă expresie la modă din acea vreme. Nerăbdarea generaţională era din ce în ce mai prezentă. Preoţii tineri erau extrem de receptivi faţă de mesajul politic al formaţiunilor politice care promiteau remedierea prin forţă acestei stări de fapt, în special Garda de Fier. Un exemplu: discursul pronunţat de patriarhul Miron Cristea după asasinarea lui I.G. Duca în 1933 conţine nenumărate referinţe la starea de excludere profesională a tinerilor şi repetate îndemnuri la "ascultare" înainte ca aceştia să aibă acces la o poziţie dominantă în societate. "Entuziasmul tineresc pentru menţinerea caracterului românesc şi creştin al patriei sale trebuie să fie disciplinat prin spirit de ordine, de firească ascultare faţă de cei experimentaţi pînă cînd, deplin maturi şi formaţi, vor fi chemaţi să ia cîrma din mîna celor istoviţi şi bătrîni" - spunea Miron Cristea. Exemplele de acest gen sînt nenumărate; din păcate lipsesc încă cercetările referitoare la mobilitatea socială verticală a anilor '30 din România, înţeleasă în sensul dat de Karl Mannheim în Ideologie şi utopie, şi anume o mişcare tensionată între diferite straturi sociale, favorizînd ascensiunea individuală. Ele ar duce la o înţelegere mai profundă a mecanismelor adeziunii. Angajamentul politic al clerului, mai ales în rîndurile Gărzii de Fier (care impune un comportament extrem faţă de puterea politică, în opoziţie cu imaginea publică a preotului), nu rămîne neobservat. În a doua jumătate a anilor '30 se face simţit un curent de opinie ce se pronunţa împotriva oricărui angajament politic al slujitorilor altarului. Numeroşi sînt cei care ţin să reamintească public faptul că preoţia este bazată pe vocaţie, incompatibilă cu activitatea politică. Politica aduce deservicii nu numai unor cariere individuale, ci întregului "corp" al Bisericii în ansamblu, complexului sau mecanismului teologic şi instituţional. "Cred că politica a dus Biserica de rîpă. Din cauza ei, nu avem devotament sacerdotal, unitate duhovnicească în cler şi nici acea văpaie specifică dragostei creştine, la care să se încălzească orice drept credincioş" - constata amar un preot într-un articol din 1936, publicat în revista Glasul Monahilor. Odată cu trecerea timpului, ne putem da seama mai bine de consecinţele pe care le-a avut implicarea în politică a clerului ortodox în perioada interbelică. Facem referinţă mai ales la impresia difuză care există în acest moment în rîndurile istoricilor fascismului european că această Biserică a susţinut în mod tacit mişcarea legionară, întemeiată pe asemănările posibile care se pot face între simbolismul politic legionar şi formele de expresie exterioară ale Ortodoxiei, dar şi a prezenţei extrem de vizibile a unor preoţi în momentele-cheie din existenţa mişcării. Cu toate că, personal, găsesc această atitudine ca neîntemeiată, ea va fi greu de "demontat" în viitor. Cauza? Opacitatea Bisericii faţă de acest tip de cercetare, imposibilitatea accesului în arhive, supraproducţia academică referitoare la Garda de Fier - în care relaţiile acesteia cu Biserica sînt adesea analizate mecanic sau superficial -, precum şi reţinerea de care dau dovadă teologii ortodocşi contemporani agreaţi de BOR de a aborda astfel de subiecte delicate, dar esenţiale. Coborînd pe scara timpului, tentaţia politicii în rîndurile clerului a slăbit şi a "instrumentalizat" Biserica în timpul guvernării Ion Antonescu. Ea a permis mai apoi "vînătoarea de vrăjitoare", urmată de şantajarea preoţilor, practicată de autorităţile comuniste în anii de început ai regimului. Ne limităm doar la ce cunoaştem în mod direct: mărturie stau numele de preoţi care făceau publicistică politică (nu neapărat legionară) subliniate cu albastru gros din ziarele interbelice, în vederea identificării şi urmării lor - iată ce poate fi văzut de cei care au curiozitatea să arunce o privire în arhive. Între istorie şi memorie, angajamentul politic al preoţilor în anii '30 (şi implicit al Bisericii Ortodoxe Române) continuă să bîntuie spiritele şi să alimenteze suspiciunile.