"Biserica nu interzice nimic. Iubirea nu e interdicţie, e libertate!"

1 septembrie 2005   Tema săptămînii

Biserica Ortodoxă se găseşte între rîndurile ziarelor după chipul şi asemănarea poftei, lăcomiei, ipocriziei, mai nou, a crimei. Actualitatea şi modernitatea unei biserici care, prin esenţa sa, ţine de dogma veche au fost de mai multe ori puse în discuţie. Concluzia nu a fost încă trasă. Ce înseamnă echilibristica credincioşilor între interdicţie şi permisiune, ce vrea Biserica să ascundă şi ce ni se permite nouă să primim din acţiunile şi mesajele ezoterice ale acestei instituţii rămîn dileme despre tabu-uri. Biserica nu interzice nimic. "Crede şi nu cerceta!" - deşi este citit de unii ca pe o încercare de îndobitocire, în esenţă, acest pasaj ar trebui văzut astfel: taina este mai presus de raţiune. Lucrul dumnezeiesc nu se dezvăluie gîndului, ci sufletului. Taina, pe de o parte, ascunde, dar, pe de altă parte, atrage. O taină este faptul că Dumnezeu există ca iubire desăvîrşită între trei persoane, trei entităţi. Cu alte cuvinte, prin dăruire absolută faţă de celălalt. Iar acest mesaj este esenţa umanităţii. Iubirea ne defineşte şi ne construieşte pe noi, oamenii. Nu s-a căutat să se afle de ce divinitatea este întreită şi, în acelaşi timp, unitară. Noi o acceptăm ca pe un adevăr. Pentru că iubirea este dincolo de raţiunea pură. Cunoaşterea lui Dumnezeu se face prin iubire, prin credinţă. Adevărul în toată plenitudinea lui se lasă descoperit doar în acest fel. Biserica nu interzice nimic. Mesajul Bisericii este definit în esenţă prin libertate şi nu prin constrîngere. Misiunea preotului este aceea pe care o propovăduia şi Sfîntul Apostol Petru: să le facem tuturor toate. Prin rugăciune. Misiunea preotului nu seamănă cu aceea a unui atotştiutor care împarte pedepse şi oprelişti. Preotul nu poate obliga pe nimeni să postească, să se roage, să facă ceea ce nu doreşte să facă. Biserica Ortodoxă nu ia hotărîri papale, să le spunem aşa. Nu interzice expres, de exemplu, unei femei machiate să intre în biserică. Este hotărîrea preotului respectivei biserici să o oprească. Sau nu. Logica acestei interdicţii, dacă poate fi numită aşa, este că în casa lui Dumnezeu fiecare dintre noi dă dovadă de discreţie. O smerire din interior. Aţi văzut în vreo icoană un sfînt machiat? Întrebarea asta nu trebuie citită ca o interdicţie a machiajului. Nu cred că un preot din vreo eparhie din Bucureşti ar interzice unei femei să se machieze. Într-o eparhie dintr-un sat uitat de lume însă, acest lucru ar fi scandalos. Dar nu asta este esenţa. Dacă femeia machiată păcătuieşte este nu pentru că se machiază. Frumuseţea vine din interior şi nu neapărat din alternarea unor culori ale machiajului. Dumnezeu înseamnă simplitate, apropierea de Dumnezeu este o alegere a simplităţii şi a discreţiei. Un preot, în predica lui, spunea că orice lucru pe care îl facem şi simţim că ne îndepărtează de Dumnezeu, ne apropie de Celălalt. Nimic nu este interzis în practica Bisericii, tot ce se cere credinciosului care alege să vină la biserică este să fie în dragostea lui Dumnezeu. Este adevărat că mulţi se plîng că preoţii îi forţează să postească. În realitate nici un preot nu face acest lucru. Dar ca cineva să poată primi împărtăşania, trebuie să se facă demn de ea. Şi atunci trebuie să postească. De cele mai multe ori, Biserica nu este măsurată cu măsura pe care o merită. Cazul de la Tanacu, ceea ce s-a întîmplat acolo merită pe larg discutat şi, fără îndoială, este un lucru trist. Dar zona aceea a ţării, în simplitatea ei, este un locaş al credinţei, faţă de un Bucureşti cosmopolit. Modelul Mîntuitorului ţine de iubire, de dăruire, de acceptare şi toleranţă, nu de interdicţie, de ascunzişuri de pedeapsă nemijlocită, de ameninţare. Este un mesaj al vieţii, nu al morţii. Regulile Bisericii sînt interdicţii absurde, tabuuri, numai dacă vrei să le vezi astfel. Omul vine în biserică şi primeşte sau nu primeşte Adevărul. Este o opţiune, nu o constrîngere. Este alegerea asumată a unei căi. Calea lui Dumnezeu. Odată cu credinţa, vine şi libertatea. Nimic nu mai pare împovărător. Totul este firesc. Să simplificăm: pentru a ajuge la metrou trebuie să ieşi din casă, să încui uşa, să cobori la parter, să faci drumul de 10, 20, 50 m. Nu este o constrîngere, este un drum pe care, dacă nu-l parcurgi în totalitate, nu mai ajungi acolo unde ţinteşti.

Mai multe