Biserică, muncă, familie, democraţie...
Nouă, românilor, ne place să credem că sîntem unici în Europa şi în lume, că am fost aleşi de Dumnezeu să apărăm Europa creştină de păgîni, stînd de veghe la porţile Orientului. Ne mai place să credem că sîntem nişte creştini mai speciali, aleşi de apostolul Andrei pentru evanghelizare şi că sîntem singura naţie latină şi ortodoxă în acelaşi timp. Indiferent dacă aceste producţii ale mentalului colectiv sînt reale sau doar imaginare, ele conţin un sîmbure de adevăr, şi anume faptul că fiecare popor este unic în felul său, iar ceea ce dă specificitate unei ţări, dincolo de geografie şi de economie, sînt valorile şi mentalităţile. Ceea ce credem ne face să fim diferiţi de englezi, germani, suedezi şi chiar de vecinii noştri bulgari! O privire aruncată pe date sociologice culese în ţările europene ne ajută să răspundem la întrebarea "În ce mai cred românii?" şi să vedem cum se structurează mentalul colectiv românesc în comparaţie cu cel al altor europeni. Românii cred în Dumnezeu. Ne place sau nu, însă românii sînt printre cei mai religioşi dintre europeni. Datele sondajelor din seria "Studiul Valorilor Europene", realizate în România, în 1993, 1999 şi 2005, şi în alte 40 de societăţi europene, situează ţara noastră în fruntea clasamentului la religiozitate. Doar 3% dintre români declarau în 2005 că nu aparţin nici unei religii, în timp ce în Cehia procentul celor non-afiliaţi religios ajunge la 66% din populaţie, şi în Bulgaria la 30%. Românii se menţin în top şi cînd vine vorba de practică religioasă, 85% din populaţie declarînd că se roagă la Dumnezeu cel puţin o dată pe săptămînă. De asemenea, pentru români, polonezi, maltezi şi italieni, Dumnezeu joacă un rol foarte important în viaţa personală. Mai mult, religiozitatea nu este un fenomen static, iar cercetările arată că în România s-a produs o revitalizare religioasă în cursul anilor '90. Se creionează astfel imaginea unei societăţi profund marcate de religie. Lucrul pare greu de crezut pentru o ţară confruntată cu jumătate de secol de ateism. Mai mulţi factori au favorizat acest lucru. Ridicarea restricţiilor impuse de către regimul comunist, practicii religioase, explică o parte din revitalizarea religioasă înregistrată de România. Pe de altă parte, puternicele transformări care au avut loc în societate, după căderea comunismului, au crescut vulnerabilitatea populaţiei în faţa unor riscuri sociale, precum sărăcia sau şomajul. În astfel de situaţii, oamenii îşi întorc faţa către religie, aşteptînd de la divinitate un ajutor pentru a putea face faţă dificultăţilor vieţii. Din 1990 pînă în prezent, sondajele de opinie situează Biserica în topul preferinţelor publice, peste 80% dintre români exprimîndu-şi încrederea. Dintre europeni, doar maltezii şi portughezii se mai arată la fel de încrezători. Pentru români încrederea în Biserică nu este numai expresia nivelului crescut de credinţă religioasă. Biserica, alături de Armată, se situează constant în fruntea clasamentului, indicînd o preferinţă crescută pentru autoritatea de tip tradiţional. Dincolo de aceste aspecte, Biserica este printre puţinele instituţii care nu este percepută de români ca fiind direct implicată în transformările sociale, produse după 1990, şi deci, nu este vinovată de dificultăţile pe care le întîmpină populaţia. Conaţionalii noştri îşi exprimă încrederea în muncă. Pentru români, letoni şi bulgari, munca este mult mai importantă decît timpul liber, 90% dintre români declarînd că munca este foarte importantă şi importantă în viaţa lor. Acest rezultat ne duce cu gîndul la răspunsurile pe care le primeşti în mediul rural, cînd îi întrebi pe săteni ce fac în timpul liber, iar aceştia răspund invariabil "Ce timp liber? Noi nu avem timp liber! Noi muncim din zori pînă apune soarele, şi după aia intrăm în casă şi ne culcăm!". Românii cred în muncă şi, într-adevăr, sînt europenii care alocă cea mai mare parte a timpului lor muncii - aşa cum arată datele EUROSTAT. Însă această dedicare totală faţă de muncă nu îi face să o ducă mai bine sau să fie mai fericiţi. Românii muncesc mult şi cu eficienţă scăzută, iar relaţiile de muncă sînt lipsite de respectul faţă de sine şi faţă de cei cu care muncim - aşa cum demonstrează Monica Heintz, într-un studiu dedicat eticii muncii în România de azi. În plus, importanţa crescută acordată muncii nici nu generează dezvoltarea iniţiativei personale. Românii au rămas tributari mentalităţii comuniste, conform căreia individul avea datoria să muncească, iar statul avea datoria să se ocupe de bunăstarea cetăţenilor săi, asigurîndu-le un loc de muncă. Şi după 16 ani de schimbare socială, românii cred în bunăstarea bazată pe muncă, însă actorul activ şi responsabil este statul, nu cetăţeanul. Nici familia nu e uitată. În general, cetăţenii Europei cred în căsătorie, ţara noastră înscriindu-se în trend-ul european. Pentru 85% dintre români, căsătoria nu este încă o instituţie demodată şi mulţi dintre români nu consideră divorţul ca fiind justificat. În privinţa atitudinii faţă de divorţ, sîntem diferiţi de nordici, de francezi, de olandezi şi de cehi. Familia românească este deci o instituţie foarte puternică şi înalt-păstrătoare a mentalităţii tradiţionale. Valorile pe care părinţii consideră că este bine să le transmită prin educaţie sînt obedienţa, respectul regulilor, religia. Deşi familia românească s-a rupt de modelul tradiţional al familiei extinse şi a acceptat participarea femeilor pe piaţa muncii, familia este prinsă undeva între tradiţionalism şi modernitate. Majoritatea românilor sînt gata să accepte că femeile trebuie să muncească în afara casei, însă nu acceptă o împărţire egală a muncii domestice, aşa cum se întîmplă în Suedia, Danemarca sau Norvegia. În plus, deşi spaţial despărţită, familia extinsă continuă să existe în forma gospodăriei mixte difuze - aşa cum o numeşte Vintilă Mihăilescu. Deşi unii membri ai familiei locuiesc la oraş, legăturile cu familia de origine de la sat nu s-au rupt. Orăşenii vin la sfîrşit de săptămînă şi participă la activităţile economice, familia extinsă continuînd să existe ca şi reţea de schimb şi ajutor reciproc între membrii aflaţi la distanţă. În ceea ce priveşte democraţia, semenii noştri cred însă într-una "originală". Similar vecinilor din alte state postcomuniste, şi românii şi-ar dori un guvern de experţi şi nu unul ales pe criterii politice. Ceea ce îi face însă pe români să fie altfel decît restul Europei este faptul că, deşi consideră că democraţia este cea mai potrivită formă de guvernare, 66% dintre români credeau în 1999 că este mai potrivit pentru ţara noastră să aibă un lider puternic, ce nu îşi bate capul cu alegerile. Între timp, lucrurile nu s-au schimbat, cîteva sondaje, realizate în 2005, indicînd o preferinţă crescută a populaţiei pentru varianta liderului puternic. Pentru români, democraţia este bună, însă numai dacă în fruntea ţării este un lider autoritar. Probabil soluţia de compromis este cea a unei guvernări democratice, cu alegeri la 4 ani, însă cu o puternică implicare a preşedintelui în treburile ţării, ca o reminiscenţă a trecutului nedemocratic al României. Recapitulînd, românii cred în Dumnezeu şi în Biserică, în muncă şi familie, în democraţia înţeleasă în sens românesc. Ne apropie sau ne despart aceste valori, de Europa? În unele aspecte ne apropie, în altele ne despart, însă cu siguranţă credinţele şi valorile pe care le împărtăşim ne fac unici!