Bildungsroman

Ajungi tînăr poet după ce scrii acasă cîţiva ani, după ce poeziile tale sînt refuzate în mod repetat de ziarul local, pentru simplul fapt că sînt „prea decadente“, după ce ajungi la o sursă şi înveţi să scrii poezie, după ce ajungi la sursa sursei şi înveţi şi mai multă poezie, după ce înţelegi că nici sursa sursei nu te poate învăţa totul, după ce îţi schimbi radical modul de a scrie o dată sau de două ori şi după ce te hotărăşti să participi la un concurs care, în loc să-i anunţe pe cîştigători, anunţă „amînarea ediţiei din acest an“. Dar nu te laşi şi te hotărăşti să mai trimiţi la încă un concurs, cel mai prestigios concurs de debut, care se dovedeşte a fi din ce în ce mai puţin prestigios şi din ce în ce mai mult în alte feluri, nedemne de a fi discutate de un tînăr poet. Şi cînd juriul acestui concurs anunţă că „anul acesta nu se acordă premiul“, tu tot nu te laşi şi începi să te gîndeşti la alte variante. Găseşti o editură dispusă să te publice, apoi începi să negociezi condiţiile în care va apărea cartea. Negociezi pînă oboseşti. Mai tare decît în toţi anii ăştia de căutări. Te uiţi dimineaţa în oglindă, înainte de o nouă rundă de negocieri, să vezi dacă ţi-au mai apărut fire albe. Şi pînă la urmă învingi. De acum eşti un tînăr poet. Ai debutat. Stai un pic, încă nu s-a terminat. Urmează o lansare la cel mai mare tîrg de carte din România. Microfoane care funcţionează cu intermitenţe. Realitatea acustică: boxele mai performante ale standului de alături sînt mai puternice. Realitatea vizuală: lumea vine şi pleacă sau stă deoparte şi trăncăneşte. Şi alte realităţi locale şi personale care nu interesează pe nimeni. Apoi te duci frumos acasă, tinere poet, şi începi să numeri săptămînile. Şi oamenii încep să se plîngă că volumul tău nu se găseşte nicăieri. Săptămînile se transformă în luni şi, pînă la urmă, într-o frumoasă zi te trezeşti că volumul tău a ajuns în librăriile din oraşul tău natal.

În tot acest timp mergi înainte, fiind ferm convins că tot ceea ce faci nu e degeaba, că are un sens, în tot acest timp eşti sprijinit şi încurajat în mod constant şi în modul cel mai neinstituţional posibil, de cîţiva oameni. Aceştia vor da dovadă de o disponibilitate aproape supranaturală faţă de poeziile tale. Asta contează foarte mult pentru tine. Premiile şi cronicile sînt doar nişte confirmări, mai mult sau mai puţin justificate. Nu vei alerga niciodată pe stradă după un distins profesor universitar, cu o carte semnată de tine în mînă, riscînd să fii lovit de o maşină. Cel puţin aşa îţi propui. Se întîmplă să alergi o dată. Nu te vei înveseli sau întrista peste măsură după ce citeşti o cronică. Cel puţin aşa îţi propui. Nu te vei răfui cu cei care susţin că eşti supraapreciat. Vei fi întotdeauna fascinat de felul în care alţii percep poezia ta şi vei şti să valorifici şi părerea unor oameni care sînt cu totul şi cu totul altfel structuraţi decît tine.

Antibildungsroman

Dacă aş fi aruncat în stradă chiar acum, şi aş vrea să trăiesc doar din poezie, nu ştiu dacă aş mai fi la fel de idealist. Mai am ceva bani puşi deoparte din „Premiul Mihai Eminescu pentru debut“. Aş sta pe la prieteni, o săptămînă, două. Aş scrie poezii la minut pentru îndrăgostiţii de pe malul Dîmboviţei. Poate aş mai publica o carte, dar premiile la care aş putea să mai sper ar scădea mult ca număr. N-o să mai pot să-mi întreţin blogul, ultimul status pe Facebook va fi: „caută-mă la gura de metrou de la...“. Nu vreau să continui acest scenariu negativ, dar cam ăsta ar fi începutul, în linii mari, al unei cariere de poet în România.

Andrei Dósa este poet. Volumul său de debut, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Editura Tracus Arte, 2011), a fost recompensat cu Premiul Mihai Eminescu – Opera Prima şi Premiul Iustin Panţa pentru debut.

Foto: Marius Chivu